Metafora Feței, ascunsă în Prosop

 

El s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa lui a strălucut ca soarele, şi hainele i s-au făcut albe ca lumina. Matei 17-2

 

Cuvântul ”față” din limba română este de un polisemantism impresionant. Fiecare dintre pozițiile lui semantice poate constitui subiectul unor studii aparte,  iar numărul mare de expresii  pe care le formează îi reflectă ponderea  în oglindirea aspectelor morale, culturale sau pragmatice ale vieții.

În cele ce urmează vom aborda poziția acestui semnificat care se referă la o persoană, o ființă, o întruchipare sau o înfățișare. Respectivul sens este un derivat metonimic de la sensul cuvântului ”față” ca ”parte anterioară a capului omului sau a unor animale”.

Pentru denumirea acestei părţi a corpului în mai multe limbi moderne (engleză, franceză, portugheză – „face”, spaniolă – „faz”, italiană – faccia)  este folosit cuvântul care exista şi în latina vulgară – „facia”, corespondentul său din latina cultă fiind „facies” – „înfățișare, formă, aspect, chip, față, frumusețe”.

Sensul metonimic al cuvântului „față” prin care este desemnată o persoană îl regăsim mai ales în contexte ce redau o oarecare idee de prețiozitate. Astfel, în limba română întâlnim vocabula respectivă  în structura a numeroase expresii de natură religioasă, în care cuvântul „faţă” este sinonim cu divinitatea, dar şi în expresii care reflectă atitudinea de adâncă preţuire şi cinstire a cuiva. Iată câteva asemena exemple:

Ba să fii dumneata sănătos, în birja mea, cât o vezi de mică, poate să încapă cam o sută de persoane! Aşa că…vă rog să vă urcaţi fără teamă, cinstite şi onorabile feţe! https://books.google.ro/books

Ci şi aicea, părinte Atanasie, în Sfântul Munte, multe cinstite feţe ştiu pe stareţul meu… https://books.google.ro/books

Cât despre aceste cinstite feţe bisericeşti, ele se întorc în Moldova, după cum ne-am înţeles. https://books.google.ro/books

Dintre contextele religioase în care apare cuvântul ”față” sunt de menționat evangheliile care descriu Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos pe Muntele Tabor, eveniment care simbolizează transfigurarea, arătându-l pe Iisus în ipostaza sa dumnezeiască, ”faţa” fiind, așadar, simbolul cu cea mai mare relevanţă spirituală din alcătuinţa  fiinţei.

În limba română surprindem semnificatul ”față” exprimat și într-o serie de cuvinte  de origine greacă, dintre care cele mai cunoscute sunt ”prosop” și ”prosopopee”. Atât aceste două cuvinte, cât și altele, pe care le vom menționa mai jos, au la bază  etimonul grecesc ”prosopa”, care în traducere înseamnă ”față”.

În cele ce urmează vom aborda, în primul rând, noțiunea de ”prosopopee”, figură de stil, considerată echivalent exact al personificării. Iată cum este definită ”prosopopeea” în dicționarul explicativ al limbii române:

Prosopopee s. f. Figură de retorică prim care un orator atribuie unui obiect neînsuflețit, unei realități morale, unei persoane absente sau moarte vorbirea și atitudinile unor persoane vii; personificare. https://dexonline.ro/definitie/prozopopee

Remarcăm totuși că diferența esențială dintre prosopopee și personificare constă în faptul că prosopopeea presupune acordarea posibilității de exprimare și vorbire personajului fictiv, în timp ce personificarea numai atribuie sentimentele sau comportamentul uman unor ființe sau obiecte neînsuflețite. Dicționarele de termeni literari menționează că prosopopeea este o figură retorică prin intermediul căreia autorul pune să vorbească o persoană absentă sau defunctă, un personaj alegoric sau o abstracțiune. Esența  acestei figuri de stil este, așadar, ”înfățișarea” personajului respectiv.

Prosopopeea, în calitate de figură retorică, este folosită mai ales în discursul filosofic, dar este cunoscută și prin textele bisericești precum ar fi ”Prosopopeea mormântului Maicii Domnului din Ghetsimani, alcătuită de Sfântul Ioan Damaschinul”. O formă de prosopopee se întâlnește la ritualul ortodox de înmormântare  când preotul vorbește în numele decedatului.

Atât sursele etimologice, cât și Wikipedia, oferă informaţii generoase cu privire la proveniența acestui cuvânt. Cuvântul „prosopopee” din limba română descinde de la cuvântul grecesc „prosōpopoiía” (varianta latină: prosopopoeia). Cuvântul în cauză este unul compus, alcătuit din vocabula „prosopon” (în greaca veche – „prosopa”) care are semnificaţia de „faţă”, cu sensul de „persoană”, şi „poiein” care semnifica „a face”. Cuvântul „prosopon”, la rândul său, este un cuvânt compus, semnificând literalmente „ceea ce este aproape de ochi”. De altfel, sensul de bază al rădăcinii „pros” este „faţă în faţă”.

Cuvântul grecesc „prosopon” face parte din arsenalul termenilor de teatru antic, unde avea sensul de „mască” sau „faţă” pentru întruchiparea unor caractere, desemnând esenţa naturală a unei persoane. Ulterior, cuvântului i s-a adăugat conotaţie religioasă, vocabula respectivă  căpătând valenţe sacre. Cuvântul este folosit și în iconogarfie cu referire la chipurile pictate ale sfinților. Astfel, nucleul semantic al cuvântului ”prosopon” este cel de ”întruchipare” sau ”reprezentare” a unui chip.

Descoperim cuvântul ”prosopon” și în alte structuri, relativ noi, alcătuite din elemente lexicale grecești, care au fost adoptate în mai multe limbi. O astfel de structură o reprezintă cuvântul ”prosopagnosia”, cunoscut și în limbile germană și engleză, termen medical alcătuit din două cuvinte grecești – ”prosop”, ce semnifică ”față” și  ”agnosie”, care desemnează atât neștiința, ne-cunoașterea, cât și o formă de agnozie vizuală caracterizată prin incapacitatea de a recunoaște fețele.

Cuvântul grecesc ”prosopon” a dat naștere ulterior și altor concepte, similare structural celui menționat mai sus, precum ar fi:

Prosopografia – figură de compoziție care constă în descrierea trăsăturilor exterioare, a ținutei unei persoane sau a unui animal, termen cunoscut din anul1896;

Prosopologia – tipologie fondată pe studiul expresiei faciale și al mimicilor spontane;

Prosopometru – instrument cu care se măsoară diferențele diametrelor feței și craniului;

Prosopomorf –  (despre obiectele de artă) în formă de figură umană stilizată;

Prosoposcopie – studiul aspectului feței și al modificărilor pe care le imprimă bolile;

Prosopotoracopag – monstru bigemelar în care feții sînt uniți lateral prin torace și gît și, în unele cazuri, prin maxilare;

Însă relevanța extraordinară și definitorie pentru cultura românească a cuvântului grecesc „prosopon”  este regăsirea sensului acestuia în cuvântul ”prosop” care reprezintă, fără îndoială, o metaforă semantică a „prosopon”-ului grecesc. Mai mult decât atât, ”prosopul” românesc pare să fie un median semantic dintre înțelesurile cuvintelor grecești ”prosopon” și ”prosopis”, acesta din urmă având sensul de ”ștergar”. Cuvântul românesc, deși păstrează și el acest sens, își manifestă mult mai pregnant valoarea sa simbolică decât cea utilitară prin faptul că desemnează o pânză ornamentată, lucrată manual, care a devenit de-a lungul timpului emblematică pentru tradiția populară românească.

Prosoape

Arta prosopului românesc şi simbolismul motivelor sale ornamentale sunt o expresie a efortului artistic inegalabil de a transpune în imagini ţesute, materiale deci, profunda semnificaţie a conceptului grecesc: reprezentarea însușirilor caracteristice ale vieții, adică a ceea ce este esențial și intrinsec modului românesc al ființării. Prosopul românesc personifică fața, adică sufletul atât a unei singure persoane, a creatorului individual, cât și a unei colectivități, redând în modul  cel mai clar și mai convingător unitatea spirituală și sensul existențial al poporului nostru.

Reprezentând atitudinea poporului  față de conceptele fundamentale ale vieții,  prosopul, ca și alte pânze țesute, este o carte de filosofie, înfățișând   sinteza milenară a înțelepciunii populare.  Atât motivele sale florale, cât și cele geometrice abordează aspecte cu profundă semnificație existențială, arta prosopului fiind una dintre întruchipările matricei stilistice ale poporului român.

Pânza prosopului este întotdeauna albă, iar albul, conform simbolismului său general acceptat, reprezintă atât puritatea, lumina, divinitatea, cât și absența, vidul, moartea. Prin urmare, prosopul personifică în mod  atotcuprinzător întregul tablou al universului și de aici reiese rolul său de însoțitor la cele mai importante evenimente ale vieții – de la naștere până la moarte. Iar cusăturile aplicate pe el, deși variate de la regiune la regiune și chiar de la creator la creator, au motive comune care formează paradigma expresivă a câtorva idei fundamentale.

Cea mai însemnată este ideea de rodnicie, implicit fecunditate, care presupune în mod imanent și frumusețe, căci ce poate fi mai frumos decât nesfârșita înnoire a naturii și  perpetuarea ființelor care o populează? Acest aspect este redat, prin cusături aplicate sau prin coloristica și desenul elaborat al prosopului țesut, cu ajutorul rombului care neapărat conține în interior o floare. Înlănțuirea romburilor sugerează ideea continuității și a veșniciei  vieții.

Luminățiile Sale – Prosoapele…

Pomușorii simbolizează viața omului, spicele – belșugul casei; stâlpișorii – ideea de stabilitate și continuitate; vârstele de anumite culori sugerează alternarea etapeleor vieții și dialectica acestora – pe albul imaculat al existenței se va înscrie povestea vieții cu tot ce are ea mai reprezentativ, iar modul de redare a acesteia ilustrează și atitudinea, plină de cumpătare, față de destin. Elaborarea prosopului însemna deopotrivă exprimarea acestui destin și asumarea lui. Este o asumare, cu dragoste și osteneală, a propriei sorți proiectate pe luminoasa pânza albă. Asumarea însemnând înțelegere și înțelegerea presupunând acceptare, toate acestea formau constituția morală sănătoasă și viabilă a întregului popor.

Fiind o reprezentare conceptuală complexă, Prosopul personifică  viziunea integrală asupra vieţii redată prin semne vechi, sugestive, cu înțelesuri profunde. Semiotica prosopului este  aidoma adâncurilor sufletești, nemărginită și inefabilă  încât înțelegerea adecvată a acesteia am putea s-o atingem doar antrenați în procesul de țesere sau de elaborare a propriului prosop, adică a propriei fețe, așa cum au făcut-o strămoșii noștri. Altfel, abia dacă îi bănuim valoarea și îi oferim cinstea cuvenită în cadrul vreunei festivități. Și bine ar fi, ca, atunci când purtăm pe mâînile noastre prosoape vechi, moștenite, să ne amintim că atingem chiar  sufletele celor care le-au plăsmuit.

Astfel, sensul sacru şi spiritual pe care îl presupune cuvântul grecesc „prosopon” este înfățișat cu ajutorul unor formule de exprimare vechi ca însăși lumea – țesutul și cusutul, în prosopul românesc. Iar arta elaborării acestuia exprimă ceea ce este mai remarcabil în ființa colectivă românească. Prosoapele sunt  ţesăturile care reflectă curajul acestei  dificile transpuneri. Ele emană lumină şi puritate, vorbind despre sensurile primordiale ale vieţii, comune, de altfel, la toate popoarele.

Ozoare pe Prosoape

Deşi dicţionarele tratează cuvântul „prosop” ca pe un sinonim al cuvântului „ştergar”, iar în  vorbirea cotidiană ele se folosesc deseori în mod interşanjabil, este o deosebire esenţială între aceste două categorii de pânze.

Prosopul, așa după cum am văzut mai sus, are valori şi semnificaţii spirituale deosebite, în timp ce ”ştergarul” este destinat unor întrebuinţări de rutină. Sinonimele fiecăruia dintre acestea, fiind foarte relevante în acest sens, ne ajută să înţelegem și deosebirile fundamentale dintre aceste două cuvinte: şervet, ştergător, mânăştergură sunt echivalente lexicale pentru „ştergar”, în timp ce sinonimele cuvântului „prosop” sunt  asemenea calificative ca „podoabă” sau „obiect de înfrumuseţare”, adică pe măsura acestei nobile metafore a feței, adică a părții din ființa umană dotată în gradul cel mai înalt cu frumusețe și spiritualitate.

Totuși, în pofida acestor nuanţe semantice, se promovează în vocabularul activ, vorbit sau scris, o sinonimie absolută a acestor două cuvinte. Cauzele vor fi fiind şi apusul artei de  ţesere a prosoapelor, acestea fiind înlocuite din ce în ce mai mult cu kitsch-uri textile care nu au nimic în comun cu semnificația profundă a ozorului de pe prosopul tradiţional, dar și discrepanța dintre esență și aparență, care devine tot mai mare  în toate manifestările vieții moderne. Această discrepanță nu a întârziat, din păcate, să se manifeste și în atitudinea față de  odorul nostru național – Prosopul, prin substituirea lui cu surogate care mai degrabă îi ofensează memoria decât îl înlocuiesc.

 

Tristețe de kitsch

Astfel apare necesitatea imperioasă a delimitărilor valorice dintre prosoapelor tradiționale de imitațiile recente, de cele mai multe ori, de prost gust.  Ioana Corduneanu, cercetătoare cu autoritate în domeniul semnului cusut, atrage atenţia asupra deosebirilor esențiale dintre autenticitate şi imitaţie, unicitate și kitsch:

Oamenii de pe aici au conceput, demult de tot, un fel unic de a fi iar credinţele lor nu au putut fi oprite sau deturnate spre alte concepte. Ei impărţeau o credinţă comună, solară + un limbaj comun. Acest limbaj s-a îmbogăţit prin apariţia simbolurilor derivate (din cele primare) care s-au răspândit, treptat, peste tot… În vremuri mai recente, alte popoare au venit, au văzut şi au admirat semnele şi, cum e normal, au dorit să le împrumute. Au copiat una si alta, dar mare lucru n-a iesit, pentru că ei n-au mai stat să le înţeleagă şi rosturile. Mulţi s-au apucat să stilizeze tot ce-au văzut în faţa ochilor: plante, flori, animale de-a valma şi le-au transpus pe panză cu acceasi tehnică de lucru (cea în cruciuliţe, spre exemplu). Vaci, porci, vase cu flori, păuni, flori ireale au aglomerat pânza încât abia mai putea să respire. Toate aceste reprezentări au rol decorativ, adică n-au nici un rost. http://semne-cusute.blogspot.ie/2012/08/

Îndemnul care se strecoară din rândurile de mai sus este  să scoatem la lumină fața adevăratului Prosop și odată cu ea – rosturile ascunse în simbolistica perpetuantă a tradițiilor cusute. Ca o necesitate de a ne redescoperi autenticul din propria față.

Autoare: Valentina Tofan

Notă: Materialele de pe acest Blog fac parte din proiectul unei cărți de eseuri. În vederea preluării acestora, citiți ”Drepturi de Autor” sau contactați semnatara articolului.