Dialectica Cântecului…

Dialectica Cântecului…
sau
Despre defularea din vremuri vechi

Dacă ținem la un minimum de echilibru, să ne încredințăm strigătului, să nu pierdem nici un prilej de a urla.

Emil Cioran

Există în viața fiecăruia dintre noi aspecte ale realității, care, surprinse la cea mai fragedă vârstă, nu au putut fi înțelese niciodată pe deplin. Enigma cuibărită în reprezentările lor continuă să persiste apoi de-a lungul întregii vieți, ca un moment de memorie sentimentală, aducătoare aminte de acele inefabile clipe în care lumea întreagă își făcea loc în conștiința noastră precoce.

Din rândul acestor secvențe existențiale, care m-au impresionat într-un mod deosebit, fac parte și bocetele. Ele spărgeau uneori în mod neașteptat și tragic liniștea frumoasă a vreunei superbe zile de vară , cu mult verde și ciripit de păsări. Se rupeau din mijlocul unei procesiuni solemne, care purta anumite semne distinctive – steaguri, dar altfel decât cele cunoscute în mod obișnuit, prosoape, care erau, la fel, foarte rar scoase la vedere, icoane, care dintr-o dată deveneau admise și tolerate, o figură care purta altfel de haine, zise veșminte – era preotul, care mergea în frunte complinind exotismul întregului alai.

Două feluri de cântări însoțeau ritualul, se întrepătrundeau coexistând, fiecare cu rostul său, la timpul său – cântările religioase și bocetele. Acestea din urmă m-au uimit întotdeauna prin conținutul lor contradictoriu: aveau o melodie, care se cânta plângând, erau cântece, dar se cântau la înmormântare fiind în anumite momente întrerupte de strigăte sfâșiietoare.
Bocetele, ca specie a cântecului folcloric, demonstrează cu prisosință apartenența culturii noastre la străvechile culturi în care cântecul era modalitatea de exprimare a esenței identitare naționale și psihologice. Ele reflectă integralitatea multiaspectuală a vieții, confirmând capacitate de conceptualizare a celor mai subtile aspecte ale realităților sufletești.
Aducerile aminte de mai sus au fost generate de un cuvânt din altă limbă, una veche și necunoscută…
Cuvântul irlandez „ùrlar”  m-a determinat să revin asupra semnificațiilor verbului românesc ”a urla” și să încerc să-i recompun paradigma semantică adecvând-o la unele realități culturale și geografice.
Cuvântul „ùrlar” în limba gaelică este un substantiv ce are sensul de “sol”, “pământ”, “podea”, ”nivel”. Un alt sens al acestui cuvânt se referă la muzică: motiv muzical, secvenţă muzicală care se repetă sau laitmotiv.
Fonetismul cuvântului „ùrlar” generează amintirea cuvântului românesc “a urla” dar şi a expresiei “A se duce (sau a umbla) pe urlaţi”, explicată pe http://dexdefinitie.com/urlați.html ca “a umbla fără rost; a pleca undeva fără a-și pune un anumit scop.” Iar verbul “a urla” este definit în sursele explicative ale limbii române în felul următor:

A scoate urlete. (Despre oameni şi animale)
A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a ţipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (şi neplăcut pentru auz). (Despre oameni)
A clocoti, a fremăta, a se agita. Fig. (Despre o colectivitate umană)
A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui (Despre vânt, viscol, ape etc.: la pers. 3)

Aşa dar, semnificantul “a urla” exprimă ideea de sunete specifice, emise de oameni, animale sau elemente ale naturii. Încercarea de a atribui în mod eclectic semnificaţiile de mai sus şi cuvântului “urlaţi” din expresia “a se duce (sau a umbla) pe urlaţi” s-ar solda cu obţinerea unui echivalent lipsit de sens, de genul “a fugi repede de undeva (urlând)” (vezi http://www.dex.ro/expresie/e1926-a-se-duce-pe-urlati) Această explicaţie ar fi invalidă şi în virtutea faptului că expresiile reprezintă nişte structuri fixe, iar sensul lor descinde în mod unitar din totalitatea elementelor componente. Totuşi, explicaţia de mai sus demonstrează încercarea de unificare semantică a celor două părţi ale expresiei: ideea de deplasare şi ideea emiterii unui anumit fel de sunete, intuindu-se o oarecare legătură între ele. Anume aceste două sensuri le regăsim exprimate în cuvântul gaelic „ùrlar”.
Descoperim astfel primul sens al cuvântului „ùrlar” în cadrul expresiei “a se duce (sau a umbla) pe urlaţi”, care ar însemna “a călători, a colinda, a hoinări pe uscat, pe pământ (nu pe ape)”:

…şi scăpând cu mare greu din mâinile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi. Ion Creangă, “Dănilă Prepeleac”.

În limba română mai există o expresie oarecum similară celei în discuţie: “A umbla pe coclauri”, explicată ca “a umbla fără rost, a vagabonda”. Originea acestei expresii este şi ea necunoscută, precum necunoscută este şi etimologia cuvântului “coclauri” care este explicat prin “locuri neumblate sau puţin umblate, pustii, îndepărtate; locuri prăpăstioase”. În propria-mi viziune cuvântul “coclauri” se asociază mai degrabă  cu o formă de relief. Cert este că ambele cuvinte, atât “coclauri” cât şi “urlaţi” au o singură formă de număr, cea de plural, fiind substantive pluralia tantum. Astfel “urlaţii” din expresia “a se duce (sau a umbla) pe urlaţi” reprezintă locurilie, pe unde colindă cel plecat. Iar dacă luăm în consideraţie că în cuvântul gaelic acesta are sensul şi de “nivel”, vedem că ideea de forme de relief este implicită.
Această semnificaţie a cuvântului “urlaţi” este validată şi de calitatea sa de toponim, fiind confirmată, de exemplu, de aşezarea geografică a localităţii cu numele Urlaţi:

Urlați este un oraș situat în zona colinară a Dealului Mare, pe valea Cricovului Sărat și pe dealurile din preajmă. https://ro.wikipedia.org/wiki/Urlați

Despre inconsistenţa ipotezei referitoare la etimologia cuvântului “urlaţi”, în calitatea sa de toponim, prin raportare la verbul “a urla” vorbeşte istoricul Nicolae Iorga:

„Etimologia care s-ar prezenta la început ar pune numele în legătură cu verbul a urla. Dar aceasta n-ar avea nici un sens. Trebuie căutat aiurea.” https://ro.wikipedia.org/wiki/Urlați

Faptul că toponimele sunt edificatoare în privinţa stabilirii corecte a etimologiei unor cuvinte este menţionat şi în sursa de mai jos:

Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu afirma în 1890 “Despre originea şi antichitatea numelor geografice şi istorice” că este de “interes istoric şi lingvistic a studia numele geografice, pentru că aceste numiri sunt documente istorice şi limbistice pentru istoria şi limba popoarelor antecesoare; în toate ţările, numirile geografice purcese din limba popoarelor de azi sunt minoritare: majoritatea numirilor geografice aparţin limbelor altor popoare, mai vechi”. http://origineagherga.blogspot.

Celălalt sens al cuvântului gaelic „ùrlar” ar putea fi pus în relaţie cu verbul românesc “a urla” şi cu derivatele sale, în virtutea faptului că ambele exprimă ideea de sunet. Dicţionarele româneşti consideră pe latinescul “ululare”, ca etimon al verbului “a urla”, deosebirea dintre „ùrlar” şi “ululare” înscriindu-se perfect în regulile schimbărilor fonetice; rotacizarea determinând diferenţele fonice dintre ele.

Substantivul “urlet” este explicat în dicţionare ca “strigăt puternic şi prelung scos de oameni sau de animale”, explicaţie care înglobează şi semnificaţia de “executare a unui cântec cu tonul foarte ridicat.” Contextele de mai jos demonstrează cu prisosinţă implicaţiile semantice muzicale în sensul verbului “a urla”:

În 18 și 19 noiembrie am „urlat un cântec”. Performance-ul colectiv SCREAM A SONG a însemnat amplasarea unei cabine izolate fonic în centrul orașului. http://createactenjoy.com/noiembrie-luna-create-act-enjoy/

Când au venit pieile moi, pământul a gemut de durere. Cântul nostru s-a transformat în strigăte; am fost sfâșiați, înfrânți, împrăștiați. Când pieile moi mi-au dezgropat semenii, le-am auzit vocile înălțate în cântecul durerii. Ne-au rupt cristalele din trupuri, iar noi am urlat neputincioși, cutremure de furie și chin, în timp ce ne erau furate. Am cântat de-a lungul nopților târzii, am cântat până inima mi s-a golit și a devenit o piatră stearpă, dar ei nu s-au întors.http://eune.leagueoflegends.com/ro/featured/shurima/skarner

Atunci când sunt biciuite de vânt, dunele de nisip îşi plâng durerea prin urlete ce reverberează în întregul peisaj arid. Acum, oamenii de ştiinţă au descoperit că fiecare dună poate avea propriul cântec. Unele emit o singură notă, în timp ce alte imită un cor, dând naştere unor melodii diferite. http://www.descopera.ro/dnews/10262723

Și numai Karl, cel mai păcătos îl numește pe privitor urlând: „Doamne, daca ne vezi, întoarce-ți fața de la noi”. http://aarc.ro/articol/a-unsprezecea-porunca

Ilustraţie: Elena Guzun, https://elenaguzun.wordpress.com/elena-guzun/
Astfel numitorul semantic comun al expresiei “a se duce pe urlaţi”, şi al verbului “a urla” cu derivatele sale îl găsim exprimat concis în cuvântul gaelic „ùrlar” prin cele două sensuri ale sale, în virtutea faptului că polisemantismul unui cuvânt presupune o relaţie logică dintre sensurile sale.
Atât “umblatul pe urlaţi”, cât şi cântatul, urlatul, strigatul (amintim aici și “strigătura” ca specie lirică a folclorului românesc), hăulitul formau un tot întreg, un arsenal cu valoare spirituală vindecătoare, o modalitate de defulare umană complexă care presupunea deversarea emoţiilor prin exerciţiul cutreieratului însoţit de cântec, toate acestea oglindite sintetic în semnificaţiile cuvântului celt „ùrlar”.

Harta semantică translingvistică a cuvântului „ùrlar” reprezintă tabloul aproape integral al unei secvenţe din vechiul peisaj existential când peregrinările se asociau în mod necesar cu cântul care cuprindea întru-un tot ritmat pământ, om şi sentimentele acestuia, fiind și o modalitate de limpezire a unor eterne realități sufletești. Fenomenul aezilor, barzilor, trubadurilor va fi fost un derivat cultural al vechilor practici de  defulare, exprimând adevărul despre acele îndepărtate timpuri când scena de manifestare a cântului era pământul şi spațiul  întreg care coexistau armonios cu sufletul atât al celor care cântau, cât şi al celor care ascultau, cuprinşi cu toţii într-o trăire indisolubilă.

Autoare: Valentina Tofan