De la Slujbe la Joburi

 

 

Vor veni timpurile când ne va fi dor de un loc de muncă…

Din Popor

 

Puterea înrâuririi Cuvântului asupra Vieții, Lumii, Gândurilor, Faptelor și Sentimentelor noastre este de netăgăduit. El ne orânduiește existența în toate aceste aspecte indiferent dacă noi, ființe cuvântătoare, avem ori nu conștiința tăriei lui. Or adevărata aplecare asupra Cuvântului presupune ceva mai mult decât înțelegerea, solicitând priceperea sensului acestuia, și mai mult decât pătrunderea înțelesurilor- sesizarea meandrelor semantice care se pierd până în adâncurile rostuirii lui sonore, unde ritmul și intonația însoțesc semnificația cuprinsă în semantem întru edificarea și surprinderea deplină a mesajului.  

Aceste aspecte apar în actul de comunicare ca inerente ipostazelor polisemantice ale cuvântului. Astfel inflexiunile sonore ale pronunțării sunt de multe ori determinante în reprezentarea sensului adecvat contextului, delimitând aria înțelesului unui lexem și chiar hotarele relaționării acestuia cu alte nuanțe semantice chiar dacă acestea sunt aidoma ori foarte apropiate între ele.

Înțelesul unui cuvânt prinde contururi clare și din inflexiunile intonaționale, care sunt în același timp mesagerul unei atitudini, a unui sentiment sau a stării emotive a vorbitorului față de cele comunicate, încorporând  sugestia poziției semantice a lexemului în contextul dat.

Expresia „a-i sta (cuiva) (un cuvânt) pe limbă” desemnează conștientizarea existenței unui cuvânt în memoria atinsă de umbra uitării acestuia, ceea ce împiedică aducerea lui până la pragul rostirii și a întruchipării. Sintagma respectivă este o ilustrare a faptului că viața unui cuvânt capătă vitalitate deplină numai prin materializarea lui sonoră care în multe situații de comunicare este hotărâtoare în precizarea înțelesului acestuia. Acest adevăr ar putea fi relevat prin parafrazarea expresiei în cauză, înfățișarea deplină a cuvântului fiind determinată și de felul cum anume acesta „ne stă pe limbă” întrucît de acest mod depinde înțelesul a ceea ce intenționăm să spunem. Așa, de multe ori, modul de pronunțare precizează noima pe care o punem într-o vocabulă, mai ales dacă aceasta are un vast registru semantic: de la înțelesuri neutre pâna la cele ce exprimă noțiuni și concepte.

Semantismul cuvântului slujbă ar putea fi un exemplu relevant pentru a ilustra cele spuse mai sus. Acesta mi-a rămas în memorie încă din copilărie, în special în două dintre ipostazele sale semantice, între care nu făceam niciodată vreo legătură tocmai datorită abordării intonaționale. Aș putea spune acum că acest cuvânt era nu atât pronunțat, cât interpretat, adică cântat diferit, în dependență de înțelesul care se punea în el. Înterpreta sau cântăreața de Cuvinte era Mama și melodia era întotdeauna edificatoare întru surpinderea sensului contextual al vocabulelor.

Cu înțelesul de „liturghie” cuvântul slujbă avea o melodie suitoare care sugera concomitent prețiozitatea și plenitudinea evenimentului, fără a exprima fățiș prețuirea, reverența, pietatea și smerenia  – care se regăseau însă în el împletite în acea modalitate aparte de pronunțare – o alcătuință care nu mai putea fi dezalcătuită. Toate aceste nuanțe atitudinale erau îmbinate sub semnul sugestiei unei obligații, a ceva  fără de care nu se poate și care nu se admite a fi supus pertractărilor. Însemnătate, solemnitate, măreție – acestea erau simțămintele ce însoțeau melodia cuvântului slujbă cu sensul lui liturgic.

Dar deoarece în timpurile în care am copilărit cuvântul respectiv nu era folosit prea des, pentru că în acele timpuri lăcașurile de cult erau în ruină, cel mai des auzeam cuvântul slujbă cu sens de „serviciu”, ori „însărcinare”, pus în relație cu micile treburi casnice pe care urma să le îndeplinesc. În acest caz  rostirea mamei atenua înțelesul de obligativitate din fundalul semantic  în favoarea unor delicate nuanțe de doleanță. Solicitarea făcea apel la bunul (meu) simț, pentru că felul în care era formulată excludea refuzul: „Nu vrei să-mi faci o slujbă?” Și slujba era culesul a câteva legume sau fructe din grădină sau orice alt fel de ajutor neînsemnat la lucrările din gospodărie. Când se presupunea că îndeplinirea unui atare serviciu ar fi cerut mai mult timp și osteneală, cerința lua forma de rugăminte care suna cam în felul următor: „Fă te rog, mamii, o slujbă”, în care se întîlneau modulații intonaționale ce sugerau deopotrivă însemnătatea lucrului, dorința și nădejdea mamei de a primi ajutorul căutat.

Atare împrejurări de comunicare relevă înțelesul cuvântului slujbă ca referitor la o lucrare realizată într-o anumită perioadă de timp, o activitate desfășurată pe o durată mai întinsă sau mai restrânsă. Și așa după cum ilustrează contextele de mai sus, cuvântul slujbă se folosește pentru a denumi orice sarcină ori misiune de scurtă durată, prestată pentru cineva sau în favoarea cuiva, din această categorie făcând parte și serviciul religios și cel militar. 

Dicționarul limbii române consemnează cuvântul slujbă ca provenind din limba slavonă, acesta părând să aibă o vechime mai mare în limba română decât sinonimele sale post, funcție, serviciu, folosite pentru a denumi aceeași realitate.

În limba slavonă cuvântul slujbă apare înrudit cu cuvântul slugă, cunoscut atât limbii noastre cât și altor limbi cu substrat slav. Acesta desemnează o persoană care se află în subordinea cuiva și îndeplinește sarcinile date de acesta. În calitate de hiperonim al cuvântului slugă apare noțiunea de „subordonat” cu înțelesul de „supus”, iar în calitate de hiponim –  noțiunea de „sclav”. Anume în acest interval semantic se manifestă valențele etice ale cuvântului respectiv, în limba rusă de la el  derivând o serie de lexeme cu variate valori semantice și gramaticale precum услуга-usluga–serviciu, услужливый– uslujlivâi-îndatoritor, услужить–uslujiti-a face un serviciu, прислуга–prisluga-servitor, заслуга–zasluga-merit și altele.

Etimologii ruși consideră că ambele cuvinte, slujbă și slugă, provin de la sememul comun слу-slu pe care îl regăsim în cuvintele  слух-sluh-auz și слушать–slushati-a asculta, слушаться-a da ascultare. În lumina acestei comunități de sens se limpezește și nucleul semantic al cuvintelor slujbă și slugă, întrucât el se referă la realitatea de „a asculta de cineva”, care este inerentă oricărei slujbe – militare, bisericești sau de funcție. Deci, în ultimă instanță, a sluji înseamnă a îndeplini anumite acțiuni, în urma unor indicații primite – ascultate și auzite – de la cineva. Slujire înseamnă deci, mai întâi de toate, ascultare – de Dumnezeu, de părinți, de persoane cu rang superior, militar sau civil. Iar ascultarea, la rândul ei, în virtutea unor ierarhii prestabilite, presupune cumințenie, disciplină și conformare.

Esența etică a acestor înțelesuri este confirmată și de un alt cuvânt în care regăsim aceeași rădăcină – poslușnic, care apare ca sinonim al cuvântului slugă, punând în evidență valențele etice ale acestuia. Sinonimia acestor cuvinte este validată de contextele vechi în care cuvântul slugă figurează ca purtător de valori în cadrul unei ordini axiologice care făcea cinste atât celui care asculta cât și celui care poruncea, consfințind prin aceasta o bună rânduială a mersului lucrurilor în lume.

Spre exemplu, în Acatistul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, printre alte metafore care îl reprezintă pe marele cărturar și care oglindesc valoarea operei  sale în lume, acesta este numit „slujitor al Adevărului și om al dreptății, slugă bună și credincioasă primită în bucuria Stăpânului Hristos, vrednic slujitor al lui Hristos”. Și în alte texte vechi personalități cu ranguri și calități deosebite sunt numite sau se autointitulează „slugi” ca recunoaștere a existenței unor principii superioare de ierarhizare valorică. În asemenea contexte alături de apelativul „slugă”  apar deseori asemenea calificative precum „credincios, drept, curajos, devotat”, care îl arată pe acesta ca purtător de însemnate calități  morale.

Aceste considerări semantice se extrapolează și asupra cuvântului slujbă inclusiv asupra înțelesului său de „post de muncă”. întrucât orice slujbaș sau angajat este obligat să îndeplinească la locul de muncă o serie de sarcini prevăzute de fișa postului pe care îl ocupă acest lucru fiind similar ideii de ascultare, supunere și serviabilitate exprimată de etimonul slav.

În ultimele decenii înțelesul cuvântului slujbă ca ”loc de muncă” a început să fie redat tot mai des de neologismul job, cuvânt de origine engleză. Acesta își găsește reflectare și în dicționarul explicativ al limbii române:

Job, joburi, s. n. Slujbă, serviciu. Afacere cu caracter privat sau oficial. [Pr.: giob] – Din engl. job.

După cum vedem din definiția de mai sus, cuvântul job se manifestă în limba română din punct de vedere gramatical ca substantiv neutru, ca mai toate substantivele împrumutate din alte limbi, fapt demonstrat de forma sa de plural. În limba engleză acesta exprimă înțelesul de „slujbă, treabă, îndeletnicire, lucrare, ocupație, sarcină”, semantismul său în calitate de substantiv fiind aproape identic cu cel expimat de cuvântul slujbă: post de muncă, sarcină, lucrare.

În limba engleză cuvântul job mai denumește și materialul din care se efectuează o lucrare, iar cu înțeles informal se referă și la un lucru dăunător sau distructiv, denumind și o afacere criminală. Relevând  un nucleu semantic ce indică asupra unui aspect materialnic al realității pe care o desemnează, paradigma înțelesurilor cuvântului englezesc îl distanțează oarecum pe acesta de nucleul semantic al cuvântului slujbă, care la origine este de natură relațională, implicit etică.

Prima atestare a cuvântului job în limba engleză datează din anul 1550 ca parte componentă a expresiei jobbe of worke care are înțelesul de „o parte, o bucată din lucrul care urmează să fie făcut”. Probabil în rezultatul contragerii, expresia în cauză s-a redus la cuvântul job  ce denumește realizarea unei sarcini specifice sau înfăptuirea unei lucrări. Expresia are nuanță ușor argotică, care s-a și perpetuat ulterior în unele înțelesuri ale substantivului job, care ulterior a capătat valori verbale și adjectivale.

Astfel cuvântul job exprimă ideea de „parte, porțiune, bucată”, înțeles care se manifestă în toate pozițiile sale semantice din limba engleză, unde pe parcursul secolelor a generat expresii atât cu caracter colocvial, cât și argotic, precum ar fi cel de „specimen, lucru, persoană” atestat din anul 1927 sau cel de „furt, jaf, crimă planificată”, atestat din anul 1722.

Înțelesul particular de „muncă salariată” este atestat din anul 1650, iar înțelesul de „loc de muncă plătit”, cu care cuvântul job a pătruns recent în mai multe limbi, apare în limba engleză din anul 1858, fiind legat în plan socio-economic de ascensiunea capitalismului, orânduire economică care se bazează pe folosirea muncii salariate. Această împrejurare a determinat vehicularea tot mai insistentă a cuvântului job în vocabularul limbii engleze generând  apariția a numeroase expresii legate de el.

Sintagmele în cauză redau atât specificul  respectivei orânduiri economice, cât și impactul acesteia asupra ființei umane, supraviețuirea căreia, în lipsa altor mijloace de existență, atârnă  exclusiv de găsirea unui loc de muncă, adică a unui job. Astfel, pe lângă expresii precum  „job description”  și „job-sharing”, care se referă la aspectele tehnice ale acestei  forme de muncă, apar și expresii precum „job security”, „job insecurity”, atestate în anii 30 ai secolului trecut, ce reflectă  instabilitatea economică care amenință  siguranța existențială, iar expresia metaforică „job-hunter”, care înseamnă „vânător de joburi” și  datează din anul 1928, indică asupra schimbărilor comportamentale și psihologice ale individului în condițiile în care industrializarea și tehnologizarea proceselor de producție provoacă creșterea șomajului lasând fără locuri de muncă, implicit fără ocupație și mijloace de subzistență tot mai mulți oameni.

Expresia „job-hunter”, în particular, sugerează analogia cu timpurile când vânatul însemna asigurarea vieții, un comportament similar ajungând să fie însușit de tot mai mulți oameni în noua civilizație industrială. Expresia în cauză a ajuns un concept care definește chiar procesul de căutare a unui loc de muncă și în legătură cu ea a apărut și îmbinarea  „job fair” – târgul locurilor de muncă, ce desemnează evenimente organizate ca soluție la problema șomajului, în cadrul cărora angajatorii oferă informație potențialilor angajați  asupra locurilor de muncă disponibile.

Expresia „job hunting” are drept echivalent  în limba română sintagma „căutare de job”, iar forma adaptată la vorbirea românească „joburi full-time” este redată prin „locuri de muncă cu normă întreagă”. De obicei în atare contexte mai apar și alte anglicisme, cuvinte din același câmp lexical, pe care le-am și evidențiat în exemplele de mai jos. Cuvântul job se manifestă în limba noastră de multe ori însoțit de echivalentul lui românesc „loc de muncă” și uneori în cadrul unor expresii preluate pe de-întregul din limba engleză:

Ești in căutarea unui job, dar nu te poți decide unde să aplici prima dată? Află care sunt cele mai mari siteuri de joburi din România, dar și care sunt siteurile de recrutare de nișa la care poți apela, în funcție de domeniul tău de interes. https://www.hipo.ro/locuri-de-munca/

Companiile participante oferă joburi full-time, dar sunt şi angajatori care pun la dispozitia celor interesaţi un program de lucru flexibil care nu presupune deplasarea la birou. https://adevarul.ro/news/

Pe lângă joburile și internshipurile disponibile în aproape toate domeniile de activitate, îi așteptăm pe participanți la Atelierul Google… https://www.bestis.ro/blog/

Asupra etimologiei cuvântului job există diferite ipoteze. În timp ce unii lingviști îl consideră de proveniență neclară sau necinoscută, alții îl raportează la cuvântul gaelic gob care are înțelesul de „înghițitură, îmbucătură, gură de”. Etimologii îl pun în relație și cu formele vechi ale cuvântului englezesc gulp care are înțelesul de „dușcă, înghițitură, sorbitură”. Aceste supoziții par să fie verosimile mai ales în virtutea faptului că respectivele etimoane exprimă același înțeles ca și cuvântul job: o parte, o bucată, o secvență dintr-un întreg.

Un alt argument în favoarea faptului că lexemle job, gob și gulp ar avea o rădăcină semantică comună îl găsim chiar în limba română, relevat de expresiile în care  înțelesul de „slujbă, funcție, post”, adică și de „job”, este echivalent cu înțelesurile lexemelor „gob” și „gulp”: hrană, demâncare.  Astfel „a pune (sau a băga) în pâine (pe cineva)” însemnă a face (cuiva) rost de o slujbă, „a fi în pâine (sau a mânca o pâine)” are înțelesul de a avea o slujbă, iar  ”a scoate (sau a da afară) din pâine” – a da pe cineva afară din serviciu.

Aceste relații semantice ne înfățișează lămurit că noima unui job, implicit a unei slujbe, este dobândirea mijloacelor de trai exprimate metaforic prin „bucata de pâine” ca sursă vitală a existenței. Din această perspectivă expresia  „job hunter” își poate revendica  aproape un sens propriu: în condițiile când individul nu are alte mijloace sau surse de existență, acesta merge la vânătoarea modernă – cea de joburi, pentru mulți aproape unica șansă de asigurare a vieții. Din această perspectivă asemenea vânătoare metaforică apare și mai dramatică decât cea primară, naturală, care era în firea lucrurilor, întrucât în modernitate câmpul de pradă a devenit chiar societatea, iar vânatul –  obiect disputat între nenumărați „vânători”.

Din acest punct de vedere chiar moralitatea demersului de obținere a unui job poate fi pusă sub semnul îndoielii, întrucât dobândirea unei porții grase înseamnă implicit înhățarea ei de la altcineva care din anumite motive, de cele mai multe ori nedrepte sau nejustificabile, va râmâne să flămânzească.

Pentru îndreptățirea acestui mod inechitabil de abordare a îndividului au fost inventați diferiți termeni, precum „necompetitiv” care înseamnă inadaptat, inadecvat, neconcurenţial, neperformant, adică necorespunzător cerințelor unor munci sau slujbe din actualitate. Astfel cerințe elaborate dintr-o perspectivă pragmatică ajung criterii unice de evaluare umană și acest fapt dovedește o dată în plus așezarea modernității sub puterea totalitară a economicului.

Din această perspectivă se clarifică cumva și alte înțelesuri din limba engleză ale cuvântului job, menționate mai sus, cărora de asemenea, le găsim echivalente semantice în limba română. Astfel, înțelesul de a-i face cuiva un rău este redat prin expresia „a-i face cuiva bucata”, iar înțelesurile prin care acesta se referă la o persoană sunt redate prin expresia „om dintr-o bucată”, care în limba română are conotații pozitive.

Circumstanțele sociale și economice care au determinat utilizărea cuvântului job cu înțelesul de loc de muncă remunerată  scot în evidență acum mai mult decât oricând esența lui modulară sugerând clar ideea de provizorat și vremelnicie, fracționalitate și discontinuitate ca trăsături intrinseci ale unor vremuri care stau sub semnul instabilității.

Așa, timpurile pe care le trăim sunt cele mai explicite în privința semantismului cuvântului job, demonstrându-ne că aproape nici o slujbă nu este de durată neîntreruptă, iar bucuria găsirii unui loc de muncă este mai întotdeauna însoțită de teama de a-l pierde dat fiind faptul că existența individului în actuala civilizație este în dependență totală de condiția lui economică.

Fluctuațiile profesionale  semnalează și asupra deficitului de condiții propice pentru împlinire personală în cadrul activității de muncă deoarece numai în timp pot fi atinse adevăratele performanțe. Altfel acestea sunt aduse jertfă supraviețuirii fizice prin acceptarea unor munci de tot felul. Neîmplinirea, dezarticularea și discordanța câștigă din ce în ce mai mult teren în fața vechilor și demultelor armonii existențiale în care omul era de nedespărțit de munca sa ca de una dintre cele mai expresive forme de reprezentare a lui în lume, alcătuind cu aceasta un tot întreg fizic, sentimental și moral.

Notă: Orice preluare din articol se face cu acordul autoarei.

Autoare: Valentina Tofan

Sursă foto (1): https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1811365602230926&set=a.1786358484731638.1073741854.100000725111561&type=3&theater;