În vara anului 1988 în portul Sevastopol a ancorat nava românească „Mircea”. Albă, cu chipul sculptat al domnitorului Mircea cel Bătrân la proră, era o prezență deosebită în rândul celorlalte vapoare. De la ea adia suflul istoriei și al poeziei, care străbăteau, ba chiar dominau cu elegantă inteligență întreaga construcție a navei. Niciodată n-am văzut o alcătuință tehnică care să îmbine într-o unitate atât de armonioasă elementele industriale cu cele ale unei vechi culturi și tradiții. Am admirat-o îndelung, fără să-mi iau ochii de la ea și am memorizat-o pentru totdeauna – suplă și senină, odihnindu-se într-un port pe apa Mării Negre…
Scriitorul Jean Bart reînvie atât pe paginile romanului „Europolis”, cât și în lucrarea special consacrată – „O corabie românească. Nava-școală bricul „Mircea” bricul care a precedat actuala navă:
Mircea, aplecat pe-o parte, lovit cadențat în coaste de un pleoscăit domol, aluneca ușor spre portul care-și scotea încet capul din apă, apărând ochiului în depărtare, haotic și confuz.
Așa am reîntâlnit într-o carte imaginea acelei corăbii ce m-a mișcat cândva atât de mult, încât nu am putut să o uit niciodată, lucrarea lui Jean Bart impresionându-mă la fel de tare, inclusiv grație mai multor tangențe cu realitatea în care viețuim.
„Europolis” – titlul romanului lui Jean Bart, publicat în anul 1933, apare pe cât de familiar pe atât de intrigant, având în vedere că a fost scris acum aproape o sută de ani. Deși ambele rădăcini din structura denumirii sale sunt lexeme foarte vechi, transpare din ea o adiere de modernitate. Acest fapt se va fi datorând elementului euro, devenit în zilele noastre o omniprezență denominativă impregnată în toate aspectele existenței: sociale, economice și politice – marcă și emblemă a tendinței de unificare și uniformizare civilizațională și culturală, materializată în complicate împletiri de culturi și relații umane și cu amprentă de neșters pe mult timp înainte. În aceste împrejurări un atare titlu ar putea fi interpretat și ca semn al vizionarizmului autorului.
Pe parcursul narațiunii denumirea romanului se afirmă ca o metaforă pentru localitatea-port Sulina, găsindu-și justificarea deopotrivă în prezența feluritelor etnii care populează acest loc, precum și în aflarea aici a unui organism internațional – Comisia Europeană a Dunării, alcătuită în anul 1856 pentru asigurarea și supravegherea comerțului naval în zonă, fapt ce a impulsionat dezvoltarea vieții economice și sociale a orașului. Iată ce impresie lasă prezența sediului comisiei în peisajul localității:
-Dar ce-i clădirea asta colosală, în disproporție cu restul orașului?
-Palatul Comisiei Europene a Dunării. Impunător, monumental, ca reședința unui guvernator din colonii.
Este un crâmpei din discuția a două personaje – doctorului Barbă-Roșie și căpitanul Mincu, care vor deveni pe parcursul romanului porta-voce a autorului, enunțând adevăruri despre situații și aspecte inedite, dacă nu chiar bizare, ale vieții portului Sulina din primul pătrar al secolului XX. Astfel, aceștia interpreteză prezența comisiei pe teritoriul românesc ca pe un stat în stat și uimirea lor este expimată în dialogul pe care îl au asupra acestui subiect:
-…Debarci aici într-un port românesc. Mergi de-a lungul cheului, pe strada întâia, spre palatul comisiunii și deodată te oprești în loc. Strada-i barată. Un gard de lemn, vopsit în verde, îți închide drumul. Rămâi, aș putea zice, ca vițelul la poarta nouă, dacă poarta n-ar fi foarte veche, cam de vreo șaptezeci de ani. Mai este vreun oraș în lume în care o stradă să fie tăiată de-a curmezișul de un zăplaz ce slujește drept frontieră, despărțind două state?
– Cum două state? întrebă nedumerit doctorul.
– Desigur … două state! Uite, în dreapta zăplazului e România, în stânga e Comisia Europeană a Dunării. Observă culorile celor două steaguri: în dreapta gardului fâlfâie tricolorul românesc; în stânga e steagul comisiunii…
– Cum, și pentru că are steag propriu, comisia este socotită stat? întrebă doctorul.
– Desigur! Ne găsim în fața unui stat independent, stat-miniatură, dar un stat autonom, cu cele trei depline puteri: Face legi. Judecă. Execută.
Dunărea…
Pe lângă linia de subiect propriu-zisă autorul intrețese în pânza narațiunii informații de factură istorică, fapt ce subliniază o dată în plus caracterul realist al romanului. Servind ca liant între stratul ficțional și cel obiectiv al narațiunii, comentariile auctoriale sunt prețioase și în aspect cognitiv, arătând impactul evenimentelor istorice și politice asupra destinelor țării și a comunității. Iată un fragment în care Jean Bart prezintă succint contextul politic al apariției Comisiei Europene a Dunării:
Pentru că Turcia nu putea și Rusia nu voia să asigure navigația pe fluviu, Marile Puteri, care aveau nevoie de grâul românesc, alcătuiră, după războiul din Crimeea, Comisia Europeană a Dunării. Canalul navigabil se adâncea, mahoanele cu dublu fund dispăreau, pirații își ascundeau ghearele – spuma mărilor, oprită la gura Dunării, începuse a se mătura. Fiecare generație se adaptează timpului. Aceeași evoluție. De la hoție la comerț. De la piraterie la navigația comercială.
Mirarea suscitată de titlul cărții este alimentată de aflarea în contextul operei a sintagmei „Comisia Europeană”, care astăzi denumește o instituție administrativă a Uniunii Europene. Deși despărțite de un considerabil interval de timp, ambele comisii au ca misiune administrarea și organizarea unor realități economice; Uniunea Europeană trăgându-și și ea rădăcinile dintr-o organizație cu caracter economic – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO, creată în anul 1951.
Astfel sintagma „Comisia Europeană” din romanul lui Jean Bart poate fi privită ca prototip, cel puțin lingvistic, născut acum un secol și jumătate, pentru a denumi o organizație creată de către marile puteri tot din rațiuni economice și anume: transportarea grâului românesc pe cale navală către țările europene spre asigurarea alimentară a acestora, decizie care fu luată întru evitarea unor asemenea calamități precum foamea din Europa de la 1847, care a afectat în mod tragic mai ales Irlanda.
Așa cum activitatea portului Sulina se rezumă la transportul mai ales al grânelor, autorul face numeroase referințe la acest fapt, grâul românesc apărând în diferite episoade ca subiect de comerț și circulație navală, schimb economic și obiect de muncă pentru muncitorii portuari, iar pentru contrabandiști și proprietarii locali de mori ce funcționau pe baza grâului furat – obiect de delapidare, însă totodată și hrană accesibilă locuitorilor, astfel că autoritățile se văd nevoite să închidă ochii la desele întreprinderi de sustragere a acestuia. Iată un fragment ce surpinde o etapă a transportării grâului:
La încărcare, de-a lungul cheului, un vapor de marfă aștepta să înceapă lucrul. Lângă el, acostate, elevatoarele plutitoare, forfoteau cu nerăbdare, aplecăndu-și gâturile ca niște berze gigantice, gata să soarbă grâul din pântecele șlepurilor și să-l verse, ca un șuvoi de aur, în fundul hambarelor întunecoase ale vapoarelor de mare.
Însă nu doar grâul, ci și alte produse agricole românești erau obiectul comerțului, acest fapt fiind și el consemnat în roman:
Vaporul Tunis acostase la cheu. După ce-și goli magazia de marfă franțuzească, începu să-și umple burta cu fasole românești pentru Marsilia.
Impulsionarea comerțului naval a contribuit la popularea orașului, arătând pentru a câta oară în istorie că orice cultură și civilizație și orice tip de relații interumane se construiesc pe activitatea economică, pe schimbul de mărfuri, pe interes și profit. Denumirea romanului reflectă întru totul și această realitate, iar dezlegarea înțelesului ei se întrevede și din următorul fragment:
Nevoia sau setea de câștig i-au adus pe toți aici, in Deltă…Toată populația se hrănește din viața portului…Comerțul levantin atrage aventurieri din toate semințiile, care se perindă pe aici ca să pescuiască în apa tulbure a Dunării. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile și toate limbile…
Câștigul, care pentru unele categorii sociale reprezintă o condiție de supraviețuire, pentu altele întruchipează dorința nemăsurată a înavuțirii. Intriga romanului se bazează tocmai pe această sete de îmbogățire ascunsă în speranțele întreprinzătorilor autohtoni de a accede la capitalul închipuit pe care l-ar avea grecul Nicola, care după jumătate de secol se reîntoarce în orașul de unde a plecat în tinerețe. Acesta, supranumit Americanul, apare ca simbol al capitalului investițional străin la care jinduiesc afaceriștii din port, aspirație financiară rămasă constantă și peste un veac, astfel că următoarele rânduri din roman exprimă și dezideratul economic major și binecunoscut al zileleor noastre:
Capital, capital străin să ne finanțeze…trebuie să fim finanțați și…nu vin d-lor…nu vor să vie…de ce nu vin capitaliștii să ne finanțeze? Ce-i de făcut?
Iluziile întreprinzătorilor locali sunt atât de mari, încât nici nu le trece prin cap măcar că un întors din America, țara tuturor făgăduințelor, de unde, cred ei, nu se poate veni decât milionar, ar putea fi sărac lipit-pământului. Astfel, la început bătrânul Nicola este revendicat deopotrivă de rude, cât și de înalți demnitari, inclusiv europeni, din oraș, fiind tratat cu toată considerațiunea de care sunt capabili oamenii mișcați de interese:
Americanului, după prezentări și plecăciuni, i se făcu loc în cercul protipendadei, între amiral și rezidentul Comisiei Europene.
Preocupările economice sunt zugrăvite ca o trăsătură definitorie a societății și autorul descrie diferite fațete ale materializării acestora: de la frizerul care trudește cinstit și cârciumarul care face compromisuri la profitorul cosmopolit – arhetipul întreprinzătorului din timpurile noastre care își mută afacerile în țări cu regim fiscal relaxat și forță de muncă ieftină – condiții ce asigură un profit cât mai mare. Iată cum este prezentat pe paginile romanului un asemenea chip, similar capitalistului modern și specific fenomenului transnațional de afaceri:
Trăia admirat și invidiat, împărțindu-se între cele trei patrii: se născuse într-o insulă din Turcia; se îmbogățise în România și făcea politică în Grecia.
Prețuirea persoanei umane în dependență de capitalul pe care îl posedă spune totul despre profilul moral al societății în care valoarea economică este dominantă. Iar impactul unei atare valorizări asupra destinelor individuale nu poate fi decât tragic, aceasta confirmându-se și în cazul Americanului.
Pe cât de disproporționate fură așteptările financiare legate de figura acestuia, pe atât de mari și deziluziile celor care au sperat la injecții bănești. Și pentru că sărăcia Americanului le nărui nu atât planurile, cât speranțele și visele lor iluzorii, alimentate constant de credința că țelul suprem și unic al vieții nu poate fi altul decât îmbogățirea, ei se răzbunară crunt. Tot așa cum la început Americanul este revendicat și adulat de către întregul oraș – rude, oficiali și diaspora greacă, ulterior ajunge a fi renegat de către aceiași oameni, un paria, aproape țintuit la stâlpul infamiei, după care îi este refuzat cel mai elementar suport necesar pentru supraviețuire:
Americanul și fata nu cereau decât să muncească. Dar nimeni nu voia să se încurce cu ei. Tatălui i se spunea că e prea bătrân, și fetei, că e prea tânără. El, timid, cu gura încleștată; ea, stângace, fără experiență, în zadar se prezentau pe la toate birourile din port.
Dincolo de firul narativ al întâmplărilor, de faptele și atitudinile personajelor, romanul conține și o instanță morală superioară, care se prefigurează din cadrul discuțiilor cu caracter filozofic, moral și chiar științific dintre doctorul Barbă-Roșie și căpitanul Mincu. Acest procedeu narativ este relevat mai ales în capitolul al VII-lea, subiectul căruia este balul Crucii Roșii de la Cercul Marinei Române. Iată ce mărturisește căpitanul în postura sa de observator al vieții sociale:
Fiind obligat să merg la baluri am făcut școala lumii, am învățat să observ. Salonul e ca și scena. Dacă ai spirit de observație și ochiul format, petreci ca și la teatru. Căci, în fond, balul nu-i decât un teatru erotic, pe care ni-l prezintă viața socială.
Prin intermediul meditațiilor căpitanului Mincu autorul dezvăluie cele mai tenebre relații și aspecte ale vieții sociale, constatările acestuia confirmând o dată în plus adevărul despre o societate în care parvenirea este considerată o virtute:
Unde mai poți găsi într-un spațiu așa de restrâns un asemenea amalgam? Ce bizar amestec de rase, tipuri, limbi și trepte sociale! O parodie de bal diplomatic! Oamenii oficiali și gravi, cu masca zâmbetului fals pe buze, dau mâna cu aventurieri și escroci, barcagiii de ieri, milionarii de azi…
Urmărind parcursul vieții personajelor principale, autorul tinde de fapt să surprindă toate aspectele vieții orașului-port, tipologia de caractere proprii unei asemenea comunități, toate establișmentele specifice unei atare așezări. Personajele sunt grupate după funcția sau profesia pe care o exercită: șeful vamei, frizerul, cârciumarul, doctorul, căpitanul portului, etc. Ca localuri dintre cele mai frecventate, cafeneaua și cârciuma sunt prezențe constante pe tot parcursul narațiunii, de aici se leagă nodul acțiunii, aici se întâlnesc personaje din diferite clase sociale: muncitori, marinari, hoți, aventurieri. Iată o descriere a funcției acesteia în peisajul vieții portuare:
Alegerea și plata muncitorilor din port se făcea în același local – c-o mână plătea și cu alta lua – acolo era cârciumă, cafenea, birou de plasare, locantă, ceainărie, otel și, mai cu seamă, cuibul contrabandiștilor și gazda hoților de cereale.
Anume în acest local este zămislit planul de furtișag al grâului la care este atras Americanul după respingerea lui din sânul comunității, astfel că nici ca muncitor portuar nu este acceptat, fiind socotit un străin, intrus, pericol de uzurpare a unui post de muncă care poate fi revendicat doar de către un localnic. Amintind de tablouri simlare din proza lui Panait Istrati, unde este zugrăvită viața unui alt oraș- port românesc – Brăila, angajarea muncitorilor zilieri la încărcatul vapoarelor este un alt aspect al vieții, descris și în romanul lui Jean Bart în cele mai realiste culori:
Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc, înfrățită, cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.
Alături de marinari de toate națiile sunt surpinși, în aceeași cârciumă, – cronotop sordid în care se consumă viața din afara orelor de muncă – și muncitorii portului, și ei de toate națiile, formând o singură adunătură, emanație a aceleiași realități economice care îi ține la limita subzistenței – munca zilieră la vapoarele din port:
Grecii, limbuți și inflamabili, frecau zi și noapte între degetele lor nervoase cărțile de joc, înnegrite și soioase. Turcii, lazii și curzii din Anatolia își sorbeau cafele, tăcuți și gravi. Românii, cu țuicile dinainte, veșnic răzvrătiți, croiau planuri de luptă și de greve. Armenii palizi, tatuați de praful de cărbune, ședeau muți în fața paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii și-i dau foc cu chibritul: dacă nu ardea cu pară, îl respingeau cu indignare.
Reluate pe parcursul narațiunii în repetate rânduri, referințele la multietnicitatea portului Sulina constituie și ele reverberații ale titlului romanului – Europolis – oraș european, adică cosmopolit sau polietnic, iar odată cu venirea Americanului, a cărui fiică este de culoare, și multirasial. Și din acest unghi de vedere cartea lui Jean Bart apare ca un oracol al viitorului în care lumea urmează să devină din ce în ce mai diversă din punct de vedere cultural.
Complexitatea romanului se datorează intenției autorului de a prezenta un tablou deplin al vieții în portul Sulina. De aceea pe paginile cărții vom găsi reflecții valoroase despre natura relațiilor de dragoste, despre unele aspecte ale psihologiei feminine, despre moravurile sociale și despre fericire. Și toate acestea sunt analizate și prezentate din perspectiva experienței vieții de marinar, care, ridicată la rang de simbol, ar putea fi considerată metaforă a destinului omului, călător, asemeni marinarilor, pe valurile vieții. Această ideie este întruchipată în destinul Evantiei, fiica Americanului, care moare la o vârstă fragedă, precum și în cel al unui alt personaj feminin – Penelopa care își pune capăt zilelor din cauza neîmplinirii ambițiilor personale.
Meditațiile și concluziile pe marginea aspectelor menționate mai sus ar merita o abordare specială, întrucât sunt construite în baza unor experiențe existențiale autentice, reflecțiile personajelor și ale naratorului reprezentând convingerile și concepțiile autorului, profesia de marinar a căruia i-a suscitat o viziune inedită asupra vieții, expusă pe paginile romanului „Europolis”.
Astfel, dincolo de fațeta economică a existenței, în roman apare tema destinului uman, a efemerității omului în lumea care a existat de-a lungul timpului în atâtea ipostaze istorice, toate acoperite de neant și uitare din grația forțelor naturii – unica ce cunoaște veșnicia, măreață și suverană peste tot ce este omenesc, deci și trecător și perisabil. Atare meditații întregesc paleta reflecțiilor cuprinse în roman și îl așează în rândul cărților izvorâte din trăirile adevărate, sincere, neprefăcute ale autorilor acestora. Asemenea opere se ridică la înălțimea înțelegerii atotcuprinzătoare a vieții, oferind cititorului un model de atitudine coerentă asupra sensului ei. Iar pentru a-și sprijini propria viziune despre locul omului în tabloul etern al cosmosului, Jean Bart folosește ca intertext un fragment din „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu prin care se și încheie romanul.
Astfel, Universul și Natura ce întruchipează Veșnicia apar în roman ca adevărate și unice Puteri, capabile să unească sau să spulbere comunități, etnii, popoare. Ele și reprezintă adevăratul personaj al narațiunii, fapt reflectat și în motoul cărții. În acest sens sunt relevante meditațiile naratorului întrucât comunică direct atare adevăr, sugerat de altfel și prin destinele unora dintre personaje, care sfârșesc la cimitirul maritim. Iată cum se manifestă natura ca suveran ultim al unui loc, capabilă să încheie o perioadă de timp pentru a pune început alteia:
Orașul acesta, creat prin nevoile navigației, fără industrie, fără agricultură, e condamnat să fie șters de pe harta țării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunării. Până atunci, vremelnica așezare omenească crește și scade după barometrul recoltei anuale. Populația se dublează în anii de belșug și scade în anii de secetă.
Precumpănirea puterii naturii asupra vremelniciei și meschinătății ce însoțesc existența umană este relevată și în fragmente ce consemnează prefacerile geologice din zonă, Sulina micșorându-și din importanța portuară grație metamorfozelor acvatice de la hotarul dintre Dunăre și mare:
– Întreaga Deltă nu-i decât pământ nou, adus de apele fluviului. Unde odinioară era apă, acum e pământ locuit. Și depunerile sunt în așa proporții, încât Delta înaintează în mare cu zeci de metri pe an.
– Asta înseamnă că într-o zi Delta se va uni cu Insula Șerpilor, întrerupse doctorul.
– Desigur, după câteva mii de ani. Acum, ca să mențină deschis canalul de navigație, omul trebuie să lupte în permanență cu natura. Dacă nu s-ar scurma continuu fundul, în câteva zile omul ar fi învins de natură.
Grandioasa frumusețe a naturii își găsește reflectare în descrierile sublimelor peisaje marine și ale apelor Dunării – fluviu falnic, apreciat drept „clasic și etern”. Lectura acestora trezește sentimentul de apartenență la magnificul și infinitul cosmos, admirația față de măreția lui, precum și prețuirea măiestriei autorului ce surprinde toate aceste minunății:
La asfințit, cerul roșu, de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta, cu imensele păduri de stuf în zare. Înapoi, pâcla serii înnegrea treptat fața apei, întunecând orizontul. Și în depărtarea ștearsă, numai ochiul farului, veghind neadormit pe Insula Șerpilor, clipea misterios.
Destinul Uman ancorat în Frumusețea și Tăria Naturii sunt motive principale în romanul lui Jean Bart „Europolis”. Iar interdependența lor este relevată prin abordarea multiaspectuală a acestor legături, reflectată în cugetările personajelor și ale naratorului. Mesajul cărții le cuprinde cu necesitate pe ambele și sugerează că Omul poate ajunge parte din Eternitate numai prin aproprierea principiilor acesteia: Ordine, Dreptate și Armonie. De altminteri acesta poate fi exprimat cel mai bine prin afirmația marelui filozof german Immanuel Kant în lucrarea „Critica rațiunii practice”: “Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine“. Astfel și mesajul romanului „Europolis” este o chemare a omului, pe calea rațiunii, spre umanitate și frumusețe care în mod necesar se întâlnesc precum apele Fluviului cu cele ale Mării.
Autoare: Valentina Tofan
Notă: Acest text poate fi preluat DOAR cu acordul AUTOAREI.
Imagine: https://lingvisticasentimentala.wordpress.com
.
Lingvistică Sentimentală 