Dreptatea…și Metamorfozele ei Lingvistice…

Dreptatea…

și

Metamorfozele ei Lingvistice…

 

Dreptatea Ta este Dreptate în veac şi legea Ta Adevărul.

Lămurit cu foc este Cuvântul Tău foarte şi robul Tău l-a iubit pe el.

Psalmi, 118

Liniștea și armonia dimineților de duminică și de sărbătoare este întotdeauna complinită de sunetele clopotelor bisericești, episod a cărui valoare rezidă în puternicia de a ne evoca reverberațiile eternității. Zvonul lor, ca o adiere dinspre universul frumuseții, al binelui și al împăcării are miraculoasa capacitate de mângâiere și în același timp de deșteptare, îndreptându-ne  gândurile și sentimentele asupra aspectelor substanțiale ale vieții.

În răscolitoarele dangăte de clopot răsună chemarea de afiliere la evenimente metafizice prin care se produce minunea unirii ființei cu divinitatea, a contopirii sufletelor omenești cu spiritul divin și al împărtășirii acestora din marele har dumnezeiesc. Această minune prinde viață în lăcașurile bisericilor, locul unde înțelegerea sensului existenței își croiește drum, prin inimă, spre rațiune și conștiință, fructificându-se în efortul mântuirii sufletești, categoriile căreia sunt aceleași atât pentru viața pământească, cât și pentru cea veșnică – virtuțile divine, a căror strălucire câștigată cu trudă în această lume este chezășia așezării pentru totdeauna în lumina eternității.

Una dintre aceste transcendente virtuți este Dreptatea divină, unică și inegalabilă, criteriu după care sunt apreciate faptele existenței noastre terestre. Și întrucât omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Dreptatea este una dintre virtuțile hotărâtoare în viața pământească. Dovada acestei calități ne este solicitată atât în raport cu Dumnezeu, manifestată prin mărturisirea credinței, cât și în relațiile cu semenii, materializată prin respectul față de aproapele, corectitudine și statornicie atât în gânduri, cât și în fapte. Iată una dintre definițiile Dreptății în care sunt consemnate aspectele ei morale, juridice și sociale:

principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. https://ro.wiktionary.org/wiki/dreptate

Dreptatea se identifică așadar cu Echitatea, Justiția și Legea, iar de faptul că această virtute este una primordială a existenței ne conving și expresiile vechi, din limbile mai multor popoare, inclusiv din limba română care ilustrează acest aspect: sabia dreptății, a face dreptate, a avea dreptate, precum și proverbele Dreptatea este la fundul mării, Dreptatea umblă cu capul spart, Să stai stâmb și să judeci drept și altele.

Despre faptul că dreptatea divină este atotcuprinzătoare vorbesc mai ales textele religioase, dar și expresiile colocviale care își au originea în textele respective. Astfel, cu referire la o persoană care a decedat în popor se spune că „a trecut în lumea celor drepți”, iar moartea este identificată cu tărâmul dreptății ca în expresia „Dumnezeu să-l ierte, că-i la Dreptate”.  

Dintre textele duhovnicești, unul dintre cele mai impresionante îl reprezintă Psalmii Proorocului David care redau într-un mod răscolitor strigătul trăirilor interioare ale omului: disperarea, durerea, revolta și întristarea față de nedreptăți, bucuria regăsirii tămăduirii sufletești, adică a mântuirii acestuia prin speranța la dreptatea divină și prin urmarea poruncilor dumnezeiești. De aceea psalmii sunt mai întâi de toate un imn de slavă și mulțumire lui Dumnezeu – nesecat izvor al vindecării.

Textul psalmilor este de o frumusețe rară. Metaforele, comparațiile, invocațiile redau cele mai inefabile stări sufletești, iar stilul pe care îl compun acestea emană în aceeași măsură căldură și solemnitate, umilitate și prețiozitate. Psalmul 118 care este citit la utreniile de sâmbătă și de duminică din perioada postului mare, urmat de citirea troparelor, se remarcă prin toate aceste calități, dar și prin faptul că exprimă judecăți despre legea divină și raporturile omului cu ea.

În cuprinsul acestui psalm aceasta este numită Legea Ta, Judecăţile Tale cele din veac, Poruncile Tale. Fiind în același timp raportată la interogațiile omului asupra vicisitudinilor destinului  și asupra modului de viețuire corectă în lume, adică tratând despre relațiile cu semenii și cu sine însuși spre propria împăcare sufletească, Legea divină este numită Îndreptările Tale – calea spirituală de existență ce trebuie  urmată de toți cei care „nădăjduiesc întru Domnul”. Cei care se abat de la această cale sunt considerați pribegi, adică rătăciți, ieșiți din poruncile drepte și numiți „călcători de lege”. Psalmistul limpezește care sunt aceste supreme Legi, adică Îndreptări prin ruga către Dumnezeu de a-l învăța marile virtuți: Bunătatea, Învăţătura şi Cunoştinţa, adică Înțelepciunea în așa fel încât acestea să devină principii călăuzitoare ale cugetării și inimii.

Legea lui Dumnezeu se materializează prin Cuvânt care este echivalentul Adevărului: Începutul cuvintelor Tale este Adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale. Astfel Cuvântul este modul prin care se aduce în mijlocul oamenilor adevărul ultim despre așezarea vieții pe unica dreaptă cale: Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea Cuvintelor Tale.

Psalmii Proorocului și Împăratului David, care se presupune că a trăit cu o mie de ani înainte de Cristos, reflectă frământările ființei umane față de societatea care, deseori, se manifestă ca ostilă și nedreaptă față de omul singular. Exprimarea deznădejdii în fața acestor necazuri este însoțită de ruga către Dumnezeu pentru arătarea dreptei căi de dezlegare a suferinței.

Căutarea adevărului și a modului just de organizare a vieții atât la nivel social, cât și individual o găsim exprimată și în vestigiile culturale ale unor vechi civilizații precreștine precum ar fi cea greacă și romană, care, mărturisind despre atotputernicia Cuvântului în vechi și răscolitoare texte cu valoare literară și culturală inegalabilă în istoria civilizației, reprezintă în același timp o probă și asupra conținutului ontologic al acestuia. Astfel regăsim mărturii care indică asupra rădăcinilor lingvistice ale conceptului de Dreptate în cadrul izvoarelor mitologice și al operelor scrise ale autorilor greci.

Complexa, complicata și uneori controversata mitologie a vechilor greci este în același timp una dintre cele ma depline și complete mitologii care a înrâurit dezvoltarea civilizației moderne. Anticii greci au imaginat, preluând, cu siguranță, și de alte popoare, mult mai vechi, personaje mitologice care înfățișează în mod ierarhic, de la dimensiunea cosmică și până la cea subpământeană, tabloul total al vieții în care încap reprezentări  atât de natură socială, economică și relațională, cât și de natură psihologică și sentimentală. Toate zeitățile acestei mitologii sunt reprezentări ale unor secvențe din realitate, iar unele dintre ele personifică concepte morale pure, alcătuind în ansamblul lor imaginea etică a lumii.

Placido Costanzi (1702–1759) Justiția și Temperanța biruind Viciul

În lucrările autorilor greci din antichitate este exprimată  în mod unanim ideea că integritatea morală este una din virtuțile esențiale ale existenței sociale, parte componentă necesară a ordinii și armoniei cosmice, antagonista haosului, ea fiind susținută și afirmată de asemenea valori precum Dreptatea, Onestitatea și Înțelepciunea reprezentate de figuri mitologice ca Temis și Atena.

Aspirațiile vechilor greci la o societate perfecta se sprijină pe principii imuabile, respectarea cărora devine o necesitate absolută, abaterile de la ele soldându-se cu haos social, moral și chiar natural. Aceste concepte se găsesc întruchipate în ființe mitologice numele cărora în majoritatea cazurilor le și reflectă esența  de emanații ale unei gândiri abstracte exprimate în forme simbolice.

Anume aceste reprezentări de sorginte mitologică vor fi valorificate ulterior în filozofia greacă, iar în operele lui Solon, Temistocle și Pericle  se vor fructifica în elaborarea unui sistem de guvernare – o structură statală pentru o societate în care Binele, Frumosul, Echilibrul și Armonia vor deveni reguli suverane aidoma legilor naturii.

Hesiod în tratatul său ”Teogonia”, lucrare cosmologică în care este descrisă originea și genealogia zeităților grecești, se referă și la o triadă de zeițe – Horele Eunomia, Dike și Eirene – care întruchipează fiecare Ordinea, Dreptatea și Pacea. Acestea sunt fiicele lui Temis, figură a justiției zeiești, care sunt trimise pe pământ pentru a organiza societatea umană conform planului divin. Triada de zeițe nu este una aleatorie, ea întruchipând trei concepte interdependente, condiționate reciproc și cuprinzând toate aspectele vieții – de la natură până la organizarea comunităților omenești:

Apoi el (Zeus) s-a căsătorit cu strălucitoarea Temis cu care a conceput Horele (Orele): pe Eunomia (Buna Ordine, Legea bine întocmită), pe Dike (Dreptatea) și pe înfloritoarea Eirene (Pacea) care se îngrijeau de treburile oamenilor muritori, și pe Moire sau Ursitoare, responsabile de destinele umane, cărora Zeus le-a acordat cea mai mare onoare – Klotho, Lakesis și Atropos care împărțeau oamenilor atât răul, cât și binele. Hesiod, Teogonia

Astfel Eunomia se referă și la buna și dreapta guvernare, iar Dike presupune conducerea cetății din perspectiva spiritului justițiar, conducătorii acesteia fiind principalii responsabili de domnia respectivelor valori în cadrul relațiilor sociale, prin urmare, și de latura morală a societății.

Mai târziu Solon, care a îndeplinit și funcția de arhon în Atena, a fost preocupat de crearea unui sistem de legi drepte, care să asigure bunul mers al treburilor statului. În elegia sa intitulată ”Eunomia” sunt expuse ideile cu privire la principiile în baza cărora urmează să fie elaborate legile statului perfect. Astfel, cuvântul eunomia apare în calitate de concept judiciar, el fiind alcătuit din două rădăcini, ”eu” însemnând ”bine, bun”, iar ”nomos” însemnând „lege”, în timp ce cuvântul nomia are sensul și de „pajiște”. De altfel, aceste trei zeițe sunt și zeitățile primăverii, adică ale înnoirii, Dike reprezentând și metafora înfloririi și a rodirii, adică a prosperității. Astfel în chipurile acestor zeițe își găsește întruchiparea asocierea agriculturii cu legea, aceasta din urmă guvernând atât societatea, cât și natură, adică fiind absolută.

Zeițe-Hore

În textul acestei elegii Solon avertizează că nesocotirea legilor bune și drepte ar duce la instalarea injustiției care s-ar manifesta prin atitudini și comportamente rele și nedrepte. Pentru acestea Solon folosește termenii antinomici eunomiei precum ar fi ”kakos” (rău) și ”adikos” (nedrept) prin contrast cu eunomia  care semnifică legalitate, ordine politică, armonie și echilibru. În elegia soloniană apare și termenul antagonic acesteia – disnomia care are semnificația de dezordine, anarhie sau haos.

În sistemul de legi preconizat de Solon, justiția transcende toate sferele vieții: socială, politică, economică și legală. Iar activitatea din toate aceste domenii, precum și viața în întregime urmează a fi așezate pe asemenea temelii morale precum măsura, moderația, suficiența și înfrânarea de la excese. Astfel, programul său de guvernare politică se sprijină totalmente pe concepte etice. Spre exemplu, moderația (Temperanța) este recomandată atât în ceea ce privește exercitarea puterii, cât și la distribuirea bunurilor materiale și a averii. Nesocotirea respectivelor virtuți va duce la declanșarea dezordinii, iar aceasta la dezastru social și politic și, în ultimă instanță, la distrugerea statului și a cetății. Legiuitorul Solon consideră că de toate acestea se vor face vinovați oamenii care au nesocotit legile drepte ale conviețuirii, adică acele legi pe care le personifică zeița-horă Dike:

Orașul nostru nu va fi niciodată distrus prin voința lui Zeus sau a binecuvântaților și nemuritorilor zei… Cetățenii înșiși, precum și conducătorii lor nedrepți, care vor suferi după aceea multe necazuri pentru încălcările lor mari, prin lipsa lor de înțelepciune, mânați de lăcomie, caută să distrugă marea cetate,. Căci ei nu știu cum să-și înfrâneze îmbuibarea și cum să se bucure în chip ordonat și cumpătat de sărbătoarea din fața lor. … Mulți au devenit bogați în mod nedrept. … Nici bogățiile sacre și nici cele publice, nu le scapă, și se fură în mod reciproc ca orbii, fără să țină seama, în mod chibzuit, de temeiul sfânt al Dreptății. Solon, Eunomia

Hora (Ora) Dike, spre deosebire de zeița Temis, care întruchipează justiția divină, reprezintă dreptatea la nivelul conștiinței umane, înțeleasă prin respectarea legilor și a regulilor întru asigurarea unui trai echilibrat al cetățenilor. Astfel, ierarhic inferioară zeiței Temis, noima zeiței Dike, precum și a întregii triade de Hore din care aceasta face parte, este transpunerea legii supreme în mijlocul oamenilor. Așa, Dike simbolizează Lealitatea, Cinstea, Statornicia și Respectul față de Lege- valori care asigură instituirea unei societăți drepte, adică conformă legii divine.

Numele Dike reflectă dreptatea morală și forța etică din sistemul juridic, fiind definit lapidar prin justiție, audiere judicioasă și pedeapsă. Astfel acest cuvânt nu este doar un nume de zeitate cu un anumit simbolism, ci reprezintă un concept judiciar prin care în limba greacă clasică se subînțelegeau noțiunile de ”decizie legală” și de ”proces”, având următoarele semnificații: obicei, dreptate, proces în instanță, audiere judiciară, hotărâre judecătorească și, în special, o sentință de condamnare, toate acestea asociindu-se cu „facerea dreptății”.

În limba greacă substantivul dike face parte dint-o familie de cuvinte ce  provin de la verbul deiknynai care are sensul de ”a arăta, a îndruma”. Alte cuvinte înrudite cu acesta sunt adjectivul deiktikos care înseamnă „capabil de a îndruma” și deixis  (indicație) – cuvânt utilizat în lingvistică cu referire la folosirea expresiilor care, în interiorul unui enunț, fac referire la persoane, loc și timp. Regăsim și în limba română adjectivul grecesc deictic tot cu referire la gramatică:

Deictic, -ă adj. (gram.) Care arată, demonstrează; care întărește un sens. < fr. Déictique, lat. Deicticus, cf. gr. Deiktikos  https://dexonline.ro/definitie/deictic

Astfel, esența noțiunii dike din sistemul de justiție era îndreptarea, îndrumarea pe o cale dreaptă și nestrămutată, alfel –zis restabilirea cumpenei dreptății, ca instrument de transpunere în societatea umană a dreptății absolute.

Conceptul grecesc dike a fost preluat de romani, ca parte a imensei achiziții culturale a acestora din elinism. În limba latină cuvântul s-a metamorfozat, căpătând forma la infinitiv – dicere și la participiu – dictum. Deși sensul lui în limba latină este de „a vorbi, a spune” acesta se deosebește de lexemele care exprimă același înțeles prin faptul că nu presupune și alte sensuri sau conotații, fiind deci univoc din punct de vedere semantic. Aceasta se datorează, fără îndoială, conținutului său conceptual inițial care se referă la un domeniu ce nu tolerează ambiguitățile – cel al Legii, Justiției și Dreptății.

Acest exclusivism semantic, rezervat doar cuvântului dicere este întărit și de faptul că pentru a exprimă diferite conotații ale actului vorbirii limba latină dispune de alte mijloace lexicale precum: loqui (a vorbi), orare (a ruga, a vorbi) narrare (a povesti, a spune), apellare (a solicita), vocare (a chema, a invoca). 

Formele inițiale ale verbului latinesc dico, dicere, dixi, dictum au generat în limba latină o viguroasă ramură semantică, elementele căreia vor fi preluate ulterior în mai multe limbi moderne și pe care  le regăsim și în limba română, unde acestea au pătruns în multe cazuri prin filiera altor limbi, mai ales prin intermediul limbii franceze. Vom exemplifica mai jos noțiunile care, trăgându-și obârșia din vechiul concept grecesc dike, au ajuns să exprime, la rândul lor, concepte și noțiuni ale civilizației moderne.

Verbul a dicta cu toate derivatele sale provine din formele inițiale ale verbului latinesc dicto, dictare, dictavi, dictatum. Sensurile acestuia în limba latină erau: a compune, a vorbi sau a citi un text cu scopul transcrierii acestuia, a comanda/a ordona. Întâlnim înțelesurile lui  în limba română cu referire la pronunțarea unor texte ce urmează a fi înregistrate, la impunerea  autoritară a îndeplinirii unor norme sau reguli, la emiterea unui ordin, la determinarea de a săvârși unele acțiuni, a impune ceva în mod autoritar. În limba engleză acest verb îndeplinește aceleași funcții semantice, având forma to dictate, sensul de „a ordona” fiind atestat din secolul al XVII-lea.

De la acest verb au provenit derivatele dictare în limba română și dictation în limba engleză, substantive ce numesc atât acțiunea de a dicta un text, cât și pe cea de a emite un ordin. Acest substantiv mai are sensul de „lucrare școlară” denumind astfel textul care a fost scris în urma dictării. Aparatul folosit din secolul al XX-lea pentru înregistrarea textelor a fost numit dictafon.

Cuvântul românesc dicție, în limba engleză diction –  provine din substantivul latinesc diction care avea sensul de „rostire, pronunțare și convorbire”, dar a fost împrumutat cu sensul de „mod de a vorbi”, cu referire la pronunția și enunțarea cuvintelor, alegerea cuvintelor în special în ceea ce privește corectitudinea, limpezimea și eficacitatea exprimării. Este cunoscut în limba engleză din secolul al XVI-lea. În limba română cuvântul, provenit prin filiera limbii franceze, numește și disciplina care se ocupă de regulile pronunțării corecte.

Tot de la participul verbului latinesc dictare – dictatum provine cuvântul dictat– decret sau ordin impus în mod unilateral unui stat sau unei națiuni. În limba engleză acest cuvânt devine cunoscut din anul 1933, ortografia căruia – diktat indicând asupra limbii germane ca sursă de împrumut de unde a fost preluat și în limba română. Pentru prima data cuvântul a fost folosit pentru a numi Tratatul de la Versailles, din anul 1919, dintre Germania și puterile aliate, prin care se punea capăt primului război mondial.

Cuvântul edict, ce se ortografiază la fel în mai multe limbi, provine de la latinescul edictum – ordin sau proclamație care are forța unei legi ce trebuie să fie respectată de cei pe care îi vizează. Edictul era emis, de obicei, de persoane care aveau putere absolută – un monarh sau o autoritate clericală. De obicei, edictele aveau putere juridică doar în anumite perioade, critice sau de criză, iar când acestea se consumau, edictele erau anulate. Cuvântul este cunoscut în limba engleză din secolul al XIV-lea, mai ales prin edictele papale. Unul dintre primele și cele mai importante dintre acestea fiind Edictul de la Milano din anul 313, prin care împăratul Constantin cel Mare recunoștea creștinismului calitatea de religie principală în Imperiul Roman.

Dictator este un cuvânt ce provine de la vebul latin dictare și care ne-a parvenit în limba română prin filiera limbii franceze. Fiind cunoscut și în limba engleză încă din secolul al XII-lea, cuvântul denumea o persoană cu putere guvernamentală nelimitată. La origine cuvântul era lipsit de conotații negative, desemnând persoana pe care Senatul roman o numea în fruntea treburilor statului mai ales în perioade de criză, rațiunea fiind că o singiră persoană ar putea lua hotărâri mai rapide decât ar fi făcut-o senatul. După consumarea respectivelor situații dictatorul era îndepărtat de la conducere.

În timpurile moderne vechea practică de eficientizare a actului guvernării se manifestă prin acapararea puterii de un singur om și prin folosirea cu autoritarism a acesteia, adică în mod crud, nedrept și dăunător pentru societate. Modalitatea de organizare a conducerii treburilor statului doar prin voința unei singure persoane, adică  unilateral a căpătat denumirea de dictatură.

Astfel, asociată la începiturile ei cu autoritatea și demnitatea, acest mod de guvernare a degenerat în forme de conducere care s-au manifestat prin oprimare și chiar prin exterminarea fizică a unor categorii sociale, precum este cazul dictaturii proletariatului, putere de stat exercitată de către clasa muncitoare, teoreticianul căreia, Karl Marx  o considera  absolut necesară în perioada de tranziție de la capitalism la socialism.

Conducătorul revoluției bolșevice din Rusia V.I.Lenin a proclamat-o drept formă a democrației populare, care în fapt a fost însoțită pe toată existența de o mare teroare escaladată chiar din primele zile ale instituirii ei. Astfel, în limba rusă expresia dictatura proletariatului – диктатура пролетариата,  devine una foarte uzuală, cu un diapazon foarte larg de folosire: de la lucrările istoricilor și cuvântările conducătorilor sovietici de toate rangurile până la muncitorul îndoctrinat, căruia i se inocula că el ar fi stăpânul adevărat al destinului țării sale.

În vocabularul limbii ruse mai există lexeme din această familie de cuvinte, precum substantivul dictor (диктор),  ce denumește un lucrător de radio sau de televiziune care citește un text în fața unui microfon, limba română folosind pentru această noțiune cuvântul „crainic”. La specificul gramatical al limbii ruse s-au adaptat și cuvintele: dictare– диктант, dictat– диктат, edict– эдикт.

Verbului dicere a generat în limba latină termenii care se referă la domeniul religios, inclusiv la săvărșirea serviciului divin, continuând astfel perpetuarea esenței semantice de „îndreptare și îndrumare” a vechiului concept grecesc, caracteristicile căruia sunt rigurozitate, nestrămutare, exigență și prețiozitate.  Unii dintre acești termeni, precum benedicțiune (binecuvântare) și predică îi regăsim și în alte limbi moderne, inclusiv în limba română:

Predică, predici, s. f. Cuvântare rostită de un cleric în biserică, în care se explică și se comentează un text biblic și se dau credincioșilor îndrumări morale; omilie; expunere cu conținut moralizator. Lat. praedicare https://dexonline.ro/definitie/predică

Alte cuvinte în care se manifestă rădăcina verbului dicere sunt condicțiune (fixarea unei sărbători și acțiune personală în instanță prin care se cere restituirea averii dobândite fără cauză), contradicție (opoziție, dezacord), interdicție (prohibitiție), maledicțiune (blestem, nenorocire), predicțiune (previziune, prevestire) – toate aceste unități lexicale reflectând ideea puterniciei și unicității semantice a acestui cuvânt. De aceea el este utilizat și în domenii precum gramatica, în cadrul cuvântului predicat sau în cel al logicii în cadrul cuvântului apodictic care exprimă ideea de certitudine absolută:

Apodictic, adj. (despre judecăți, raționamente) care exprimă raporturi și legături necesare între fenomene; care nu permite opoziție; indiscutabil.(fr. apodictique, lat. apodicticus) https://dexonline.ro/definitie/apodictic

Și cuvântul adicție, venit îl limba română prin filiera limbii franceze, care înseamnă „dependență față de un drog” provine tot de la etimonul dicere, participiul addictus în limba latină însemnând „devenit sclav (din cauza datoriilor)”.

S-ar putea ca și cuvântul românesc adică, considerat de etimologie necunoscută, să fie descendent din grecescul ádikos care înseamnă ”nedrept, injust”, redând ideea de încălcare a mersului drept, deci firesc, al lucrurilor. Imaginea de mai jos reprezintă scena în care Dike (Dreptatea) sfărâmă cu un ciocan Adikia (Nedreptatea),  aceasta fiind zugrăvită ca o femeie barbară, tatuată și cu păr înnodat.

Dike și Adikia

Lexemul abdicare, cunoscut în mai multe limbi, inclusiv în limba  română, face parte și el din această mare familie de cuvinte, fiind alcătuit din particula „ab” care în acest caz are sensul de „îndepărtare” și rădăcina din verbul latinesc dicare (a proclama), provenită tot din dicere:

Abdica v. 1. a se lepăda într’un mod solemn de puterea supremă (vorbind de un împărat, rege sau Domn); 2. fig. a renunța la: a abdica libertatea. https://dexonline.ro/definitie/abdica

Cununa acestui șirului derivațional din grecescul dike o reprezintă, fără doar și poate, lexemul dicționar, a cărui formă a fost adaptată fiecărei limbi în care acesta a fost preluat din latinescul dictionarium – cărți de căpătâi ale limbilor sau domeniilor culturale și științifice, fără de care nu ne-am putea imagina astăzi o activitate sau lucrare cu oarecare grad de pertinență. Dicționarele reprezintă patrimoniul exponențial a ceea ce este mai prețios în manifestarea spirituală a unui popor – Limba acestuia, care fixează în eternitatea formelor sale scrise însăși Istoria. 

Dicționarele oferă minunata posibilitate de a pătrunde dincolo de standardele actuale ale limbii pentru a simți pulsul adevăratei vieți a cuvintelor, nuanțate și particularizate  de-a lungul timpului în diferite forme. Dicționarul este o carte  care odată deschisă, vor curge din ea șiruri de mărgăritare ale unor cuvinte ce ascund secole de viață istorică, spirituală și rațională manifestată în modalitățile de generare a unor forme de exprimare nuanțată, fiind o carte ce oglindește  interacțiunile sensurilor pe perioada evoluției acestora. Model de coerență ortografică, ortoepică și lexicală dicționarul reprezintă metafora legii exprimată de dike în domeniul limbii.

Ideea exprimată de conceptul grecesc dike, ilustrată mitologic de zeița Dike, în spatiul roman era redată prin sememul ju(r)s– care își avea întruchiparea în numele zeiței romane a justiției – I(J)ustiția, personificare a dreptății, dar și în numele zeității supreme a romanilor – I(J)upiter – zeul tunetului și al fulgerului, deci simbol al luminii care reprezintă esența etică a lumii –personaje mitologice pe care romanii le-au preluat din elenism dimpreună cu semnificația lor conceptuală. Astfel I(J)upiter este în același timp și zeul dreptății și al ordinii, inclusiv sociale, de aceea, de multe ori, el apare înfățișat împreună cu I(J)ustiția, cuvântul just care exprimă ideea de Bine, Adevăr și Dreptate regăsindu-se și el în aceste nume de zeități. 

Rădăcina cuvântului grecesc dike o regăsim și în termenii latinești care se referă la sfera justiției, în structura cărora aceasta și-a păstrat semnificația de „înfăptuire a dreptății”, în timp ce rădăcinile latinești jur– și jus– fie că desemnează conținutul ca atare al legii, fie că sunt oarecum sinonime conceptului grecesc. Astfel, prin contaminare lingvistică, au apărut în limba latină cuvintele pe care le regăsim de altfel și în limba română: jurisdicție, juridic, a judeca, judecător. De fapt, în toate aceste noțiuni cele două rădăcini – greacă și latină – se contopesc, exprimând în mare una și aceeași realitate – de proferare și înfăptuire a dreptății. În același timp alți termeni pe care îi avem și în limba română, precum jurist, jurisprudență, jurisconsult și justiție reprezintă cuvinte formate exclusiv în perimetrul limbii latine.

Rădăcina jur– se gășește și în componența cuvintelor: jurare, jurat, jurământ, unde comportă semnificația de convingere, fermitate, neclintire și statornicie. Toate aceste secvențe lingvistice sugerează ideea unei sinonimii ontologice perfecte dintre cuvânt și realitatea pe care acesta o desemnează, având parte de o ilustrare exemplară în cazul parității Dike-Dreptate. Și în acest caz particular se oglindește realitatea etică a egalității Cuvântului cu Adevărul.

În limba latină cuvântul dicere apare și în contextul unor maxime sau al unor expresii cu valoare de Adevăr sau Lege, dintre care cele mai cunoscute sunt: Dictum, factum (Zis și făcut), Dictum meum pactum (Cuvântul meu este pact), Vox populi dixit (Vocea poporului a zis), Dixit et animam levavi (Am zis și mi-am ușurat inima), Ipse dixit (El însuși a spus), Dixit (Am zis) – formulă de încheiere a unor discursuri.

Echivalentul românesc al grecescului dike și al latinescului dicere este verbul a zice care, folosindu-se cu sensul de „a spune, a vorbi, a rosti”, și-a păstrat în anumite contexte și valorile sale semantice de a afirma sau a declara adevăruri esențiale, profunde și general-valabile, exprimând realități cu pondere importantă în viața socială și particulară. Acest fapt este confirmat și de unele derivate ale acestuia precum zicătoare și variantele ei – zicătură și zicală care reprezintă o „frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care creatorul popular exprimă o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită”.

Metamorfoza  dike-dicere-zicere se remarcă și în cazul alternanțelor consonantice din cadrul perechilor morfologice contradicție-contrazice, interdicție-interzice și predicție-prezice. 

Astfel complexul concept grecesc dike, reprezentat metaforic de imaginea zeiței Dike care întruchipează Dreptatea ca principiu fundamental al perpetuării spirituale, ce transcende vremelnicia realităților pragmatice, coborâtor din timpuri și civilizații străvechi,  se regăsește difuzat în lexeme ce țin de variate domenii ale activității umane din mai multe limbi moderne,  exprimând nuanțele înțelesului pe care îl cuprinde conceptul de Dreptate: Ordine, Consiliere, Credință, Fermitate, Prețiozitate, Rigurozitate și Justețe.  

 

Autoare: Valentina Tofan

 

Surse foto:

http://www.wikigallery.org/wiki/painting_279904/Placido-Costanzi/Justice-and-Temperance-triumphant-over-Vice;

http://www.theoi.com/Gallery/K17.1.html