Despre Strâmbătate ca revers al Dreptății

 

Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Matei 25, 32-33

Aprecierea oamenilor după însușirile pe care aceștia le înfățișează este veche de când lumea, fiind remarcată și interpretată de-a lungul istoriei în diferite surse și sub diferite aspecte. Cei care se deosebesc prin anumite particularități fizice întotdeauna au surpins și au stârnit interesul celor din jur. Iar diversitatea acestor percepții este reflectată de limbaj în lexeme și în polivalența semantică a unor cuvinte care sunt mesagerii acestor viziuni.

Văzuți ca purtători de semne care îi delimitează cumva de ceilalți, persoanele respective sunt tratate în consecință: venerate sau stigmațizațe, în dependență de valoarea, pozitivă sau negativă, care i se acordă semnului purtat. Acest obicei își va fi trăgând rădăcinile din vechile credințe conform cărora aspectul, dar mai ales infirmitatea fizică, este semn al unei anumite stări morale și de spirit, în creștinism fiind considerat și un indiciu al păcatului, deci al unei deficiențe sufletești.

Astfel, trăsăturile fizice sunt identificate cu cele morale și spirituale și acest lucru este valorificat inclusiv în literatură, atât în cea populară, cât și în cea cultă. Vechile texte ale creației folclorice le hiperbolizează și le pune în deplin acord cu esența personajelor care le reprezintă. Așa, personajele malefice posedă ori o pilozitate excesivă, ori, dimpotrivă, părul le lipsește cu desăvârșire, iar afecțiunile văzului, auzului, mirosului sau cele ale membrelor, aspecte exploatate pe larg în legende și în basme, se identifică pe deplin cu purtătorii lor, indicând de cele mai multe ori asupra valenței negative a acestora.

Una dintre trăsăturile fizice văzută ca un neajuns este folosirea mâinii stângi în loc de cea dreaptă, ca în cazul majorității oamenilor. Astfel de oameni sunt numiți stângaci și această denumire s-a generalizat asociindu-se atât cu ceva rău făcut, cât și cu faptul că stângăcia este semnul insuficienței de pricepere, abilitate și inteligentă. Acest fapt este reflectat de lexemele mai multor limbi, reprezentând fie realități obiective și concrete, fie anumite atitudini redate în expresii figurate – metaforice sau eufemistice.

Așa, stângăcia, asociată nu numai cu lipsa de îndemânare, ci și cu imperfecțiunea unor calități spirituale și morale, este exprimată în diferite limbi prin  cuvinte, sintagme și contexte care mărturisesc despre împărtășirea acelorași viziuni asupra acestui aspect în diferite spații culturale.

În limba română adjectivul stângaci, pe lângă faptul că desemnează o însușire, care presupune folosirea  mânii stângi în loc de cea dreaptă, văzută de cele mai multe ori ca o meteahnă, mai are și asemenea sinonime precum „nepriceput și neîndemânatic”.

Valoarea figurată cu nuanță peiorativă pe care o conțin lexemele românești privitoare la stângăcie o regăsim și în alte limbi, exprimată tot prin expresii înțelesul cărora,  depășind referințele la stângăcia fizică, s-a extins asupra capacităților generale intelectuale și morale. Astfel, în limba latină cuvântul sinister are înțelesul de stâng dar și de „rău, stricat, dăunător, pervers”, în timp ce adjectivul dexter, pe lângă înțelesul de „drept, care e pe partea dreaptă”, comportă și sensul de ”favorabil, bun, potrivit”. Derivatul dexteritas are sensul de „dibăcie și iscusință”, dexter apărând ca antonim al lui sinister. Adjectivul sinistru, atestat în mai multe limbi, are sensul de „prevestitor de rău, oribil, groaznic, lugubru”.

În limba portugheză ideea de stângăcie, redată prin lexemul canhoto, înseamnă lipsă de capacitate sau de coordonare fizică, lipsă de coerență, executarea unor acțiuni în mod eronat. Mai mult decât atât, canhoto este numele popular al diavolului și în Portugalia există multe superstiții și chiar festivități populare în care acesta apare în cadrul diferitor ritualuri.

Și în limba rusă atestăm nuanța depreciativă a stângăciei exprimată în proverbele: Правой рукой строит, а левой ломает (Cu mâna dreaptă zidește iar cu cea stângă – risipește), Встать с левой ноги (A o porni cu stângul), Как левой рукой сделано (Făcut cu mâna stângă), Левша-кривая душа (Stângacie – prefăcătorie sufletească). Întâlnim cuvântul respectiv și în expresii mai noi precum левый товар (marfă de contrabandă). Astfel în limba rusă valoarea negativă a stângăciei este asociată cu ipocrizia, ilegalitatea, confuzia și răutatea.

În limba engleză stângăcia este exprimată prin sintagma left-handed, dar și prin cuvintele gauche, care este din limba franceză, unde exprimă aceeași realitate,  precum și prin latinescul sinister. În afară de acestea mai există o expresie peiorativă pentru stângăcie – cack-handed. Cuvântul cack din aceasta expresie provine din adjectivul grecesc κακός (kakos) care are semnificație de „răutate interioară, maliție, esență proastă, nu așa cum ar trebui să fie, greșit din punct de vedere moral”. Sensurile cu care regăsim rădăcina kakos în limba română sugerează că este vorba de un rău care urmează să fie neapărat și în mod natural eliminat. Așadar și expresiile englezești, referitoare la stângăcie, au conotații negative, sugerând asemenea trăsături ca incapacitate și neghiobie.

Deficiențele fizice, după cum am văzut, sunt asociate cu știrbirea integrității ființei și cu lipsa de virtuți intelectuale  care influențează negativ utilitatea și rodnicia umană. De aici derivă și aprecierea acestora ca vicii, adică neajunsuri care nu fac cinste atât persoanelor marcate de ele, cât și ideii de umanitate în general care se asociază cu tendința continuă spre perfecțiune.

 

Convingerea despre vicierea ideii de perfecțiune umană de anumite aspecte particulare străbate și din semantismul altor lexeme, unele derivate în chip metaforic din altele, așa cum pare a fi și cazul dubletelor ciot–cotonog. Sensurile cuvântului ciot pot fi clasificate în două categorii. Prima se referă la parțile rămase dintr-un copac sau dintr-o ramură mai mare sau orice altă plantă după tăierea acestora, adică după îndepărtarea părții principale. Cu atare sens cuvântul apare în expresiile ciot de copac sau ciot de măr. Cuvântul ciot cunoaște și varianta ciotcă care denumește rădăcina și o scurtă parte a tulpinii rămase după tăierea copacilor sau a altor plante.

Al doilea sens al acestui cuvânt, care este unul metaforic, adică apărut în urma analogiei și deci derivat din primul, se referă la orice rămășiță dintr-un obiect, organ sau chiar ființă, așa cum apare în expresiile ciot de măsea, ciot de picior sau ciot de om.

Din substantivul ciot a derivat și adjectivul cioturos care denumește o tulpină cu mai multe noduri, adică ce este noduroasă sau grosolană. În unele graiuri adjectivul cioturos apare, cu valoare metaforică și peiorativă, ca un calificativ  pentru o persoană capricioasă, desemnând tot un defect de comportament.

Menționând că etimologia cuvântului ciot este una necunoscută, dicționarele limbii române remarcă considerațiunile mai multor lingviști cu privire la proveniența acestuia. Printre ele găsim și relaționarea lui cu lexemul cotonog, adjectiv care în limba română se referă de obicei la o infirmitate a membrelor, de cele mai multe ori a picioarelor, betege sau amputate. Astfel analogia, atât existențială, cât și lingvistică, dintre cuvintele ciot și cotonog este perfectă, indicând asupra aceleiași realități denumite cu lexeme înrudite.

Cuvântul cotonog, sinonimul căruia este adjectivul schiop, este perceput ca un peiorativ mai ales în asemenea derivate precum cotonogeală (bătaie), cotonogi (a bate rău pe cineva) și altele. Familia lexicală a acestuia, destul de impresionantă, în care găsim derivate cu diverse valori gramaticale, atât cu sens propriu, cât și cu sens metaforic, sugerează deoptrivă vechimea și frecvența acestuia în uzul lingvistic.

Ambele cuvinte, ciot și cotonog descriu, așadar, o infirmitate, o deformare biologică care s-a soldat cu diminuarea capacităților fizice și intelectuale în detrimentul unei depline manifestări comportamentale. Ele exprimă ideea de imperfecțiune și lipsă de plenitudine ca urmare a unei disfuncții organice sau a unei intervenții mecanice, cu repercusiuni evidente și sesizabile la nivel comportamental.

Pieter Bruegel cel Bătrân „Cerșetorii sau Ciungii”, 1568

În unele contexte cuvintele în discuție sunt folosite doar cu valoare figurată, intrucât se referă la o incapacitate care nu este de natură fizică, ci intelectuală sau volitivă. Această idee o găsim exprimată și în cuvântul irlandez ciotóg care se înfățișează ca o sinteză atât grafică, cât și semantică a celor două lexeme românești și redând ideea de stângăcie se referă la cineva care este neîndemnatic, greoi, dificil, inept și incapabil.

În limba gaelică cuvântul  ciotóg implică și înțelesul de ciudat, bizar, straniu, cu referire la cineva care se deosebește de ceilalți. Varianta citog, cu valoare ușor peiorativă, desemnează în limba irlandeză o persoană care este complet stângace iar lexemul ciotógach este folosit pentru a-i denumi pe stângaci.

Folosirea în limbaj a lexemului cotonog și a derivatelor sale presupune întotdeauna o atitudine dezaprobatoare nu atât față de neajunsurile fizice, cât mai ales față de unele aspecte morale  întrevăzute sub aceste diformități. Astfel, dacă în registrul stilistic neutru persoana cu atare defecte este numită „schiop” sau „olog”, cotonog comportă mai multe valențe semantice fiind sinonim cu calic, cerșetor, milog, trăsături considerate înjositoare pentru demnitatea umană și manifestare a unor comportamente indezirabile.

În legendele populare românești dracul apare deseori ca fiind șchiop, acest neajuns fizic fiind un indiciu  al maleficității  îndreptate spre dezarticularea, și distrugerea armoniei vieții. În poemul „Dracul șchiop” de Nicolae Labiș acesta este identificat cu imaginea unei lumi corupte și venale, nemernicia morală a căreia este întruchipată de „dracul șchiop și galben”.

Aceeași conotație, malefică și imorală, o are și un alt cuvânt gaelic care desemnează infirmitatea picioarelor – „bacach”, care , pe lângă sensul de „schiop” mai are semnificația de slăbănog, neputincios, josnic și mizerabil, acesta asociindu-se și cu numele dat cerșetorilor, întocmai ca în percepția populară românească.

Atitudinea etică fixată în lexemele care descriu cusururi umane oglindește, mai degrabă decât condamnarea,  dezaprobarea unor aspecte existențiale care întruchipează nevrednicia omenească. Prin asemenea poziție este strecurată ideea neîmpăcării cu tot  ce este contrar bunei, frumoasei și dreptei organizări – naturale și sociale a lucrurilor, precum și sugerarea unui echilibru aducător de armonie deplină și concordantă  în orânduirea fizică și morală a Lumii.

Autoare: Valentina Tofan

https://www.facebook.com/tofan.valentina

Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Beggars#/media/File:Pieter_Bruegel