Sufixe (des)Tăinuitoare de Sensuri

 

 

Obârşiile-izvoare

mă mai leagă. Nu sunt singur.

Lucian Blaga

Limbile, idiomurile, dialectele și graiurile reprezintă reflexii ale traseului existențial al popoarelor de-a lungul istoriei, oglindind în detalii noime uneori edificatoare, alteori rămase nedeslușite, purtându-și prin veacuri taina plămădirii. În moștenirea lor lexicală mai ales descoperim vestigii  care sugerează metamorfozele lingvistice generate de schimbările parcursului istoric.

Astfel, pe destinele istorice ale noroadelor s-au izvodit manifestări de limbaj care au rămas până astăzi enigme, născute din transformări inexplicabile, vagi, intuite doar și apărând ca exemple de supraviețuire lingvistică, dacă nu chiar ca modele de biruință metafizică. Coborâtoare până în limbile modernității  prin schimbarea înfățișării grafice și a plenitudinii gramaticale, și-au făcut loc la lumină, transportând străvechile esențe semantce ale cuvintelor antice în lexemele mai noi ale limbilor moderne.

Așa, categorii de afixe istorice, definite din punct de vedere gramatical ca instrumente derivative, comportă chintesențe semantice superioare care în limbile de unde provin exprimă noțiuni și concepte cu înțeles adânc și tocmai de aceea inefabil. Ele sunt exponenții sugestivi ai complexității si profunzimii vechilor idiomuri pe care le perpetuează în noi forme de exprimare.

Le întâlnim ascunse în serii de cuvinte, care la prima vedere nu au nimic în comun și totuși sunt unite prin scânteia de sens cuprinsă în afixelele care le-au format. Este un semn al logicii interne a limbajului, transformările interioare ale căruia rămân de multe ori în afara înțelegerii noastre ca un miracol asemeni celui al păsării Phoenix care a renăscut mereu din propria cenușă, or minunea reînvierii nu ar putea fi transpusă sub nici un fel de regulă, nici definită în termeni exacți, pentru că ea este de fiecare dată particulară, unică, inedită și irepetabilă așa cum este chiar esența fiecărei ființe.

Asociat cu împrejurări istorice mai mult sau mai puțin faste, fenomenul renașterii limbajului în ipostazele limbilor naționale poartă în sine o excepțională valoare spirituală, culturală și etică întrucât afirmă  Creația și prin aceasta – Binele și Împăcarea. Astfel că marea poveste a vieții sale este una de urmat prin transpunerea ei la nivel de comportament uman.

Cuvintele românești la care se va face referire în cele ce urmează s-au născut în urma periplului istoric al suratelor lor din alte limbi și timpuri, de la care s-au desprins felii de sens creatoare de noi lexeme sau numai de  noi înfățișări ale celor inițiale. Aceste nou-apărute cuvinte sunt considerate neologisme mai ales în virtutea faptului că au venit în limba noastră prin intermediul altor limbi moderne, iar altele, înrudite semantic cu acestea -prin intermediul limbii latine sau chiar direct de la limba sursă – cea greacă.

Unul dintre cuvintele grecești care și-a manifestat de-a lungul timpului capacitatea generatoare de noi înțelesuri și pe care îl aflăm în limba română redat prin diferite modalități este verbul φερω cu varianta φορέω și sufixul derivat din ele – –φόρος, toate exprimând ideea de „transportare, purtare, aducere”.

Acest etimon a produs atât în limba greacă, cât și în limbile în care a fost împrumutat ulterior serii semantice de cuvinte care țin de diferite registre stilistice – de la cel religios pănă la cel științific, dezvăluind de fiecare dată o nouă nuanță de sens prin care se afirmă cuprinderea sursei inițiale. 

În limba română semantismul verbului grecesc φερω, cunoscut în limba latină cu forma fero, este redat prin câteva modalități. Prima dintre ele se realizează  prin intermediul verbului a purta, care a preluat aproape în totalitate înțelesurile lui φερω–fero, ca în expresiile: a purta o povară, a purta război, a purta numele, a purta pe brațe, a purta frică, a purta vorbe, a purta cu vorba, a purta o discuție, a purta ie, a purta doliu, a purta bogăție,  purtat de soartă, a purta pașii, a purta de grijă și altele similare.

Aceste expresii românești transpun în mod ideal nuanțele semantice ale vechiului verb grecesc. Deși respectivele sintagme conțin explicit ideea de transportare, aceasta apare aferentă unor sensuri cu nuanță figurativă și valoare etică, referindu-se la realizarea unei datorii, a unei meniri, a unor mesaje, misiuni, funcții sau porunci care de multe ori trec dincolo de contingențele imediate. În virtutea acestui fapt unele dintre expresiile în cauză au căpătat caracteristicile frazeologismelor:

Iacob, tatăl, le purta povara și demnitatea, ca pe cea a averilor sale – atât istoriilor noi, de curând petrecute, cât și a celor vechi și străvechi, povara istoriilor și a istoriei. Tomas Mann

Povestea mea începe în 2008, când Dumnezeu mi-a purtat paşii către Mănăstirea Radu Vodă, în căutarea unui duhovnic. https://www.sfaturiortodoxe.ro/

Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut decât o singură urmă de pași pe nisip sunt zilele în care te-am purtat pe brațe… https://fiudetina.wordpress.com/

Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/Un singur nume,/Li s-a spus Eminescu. Marin Sorescu

Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă. O. Goga

Exemplele de mai sus ilustrează nuanțele semantice exprimate la origine de verbul grecesc φερω, care ulterior a fost preluat în limba latină cu forma fero.

Trebuie de remarcat că verbul românesc a purta este considerat un derivat etimologic al verbului latinesc porto, de origine proto-italică, care  în limba latină redă sensuri denominative referitoare  la aducerea, transportarea spre un anumit loc a unor mărfuri sau persoane, având deseori legătură cu activitatea comercială, inclusiv cu profitul de pe urma acesteia.

Astfel de la verbul porto au derivat în mai multe limbi moderne cuvinte precum a transporta, export, import, port, iar în limba română, ca și în cea latină, găsim și alte cuvinte înrudite cu acesta precum porta–poartă, portula–portiță. Și pentru ideea de mesager în limba latină există un derivat tot de la acest cuvânt – portendo – a vesti, a prevesti. Toate aceste sensuri au valoare nonfigurativă denumind activități explicite. În această ordine de idei, se poate presupune că verbul grecesc φερω va fi fost preluat în limba latina pentru redarea unor subtilități semantice pe care nu le cuprindea verbul autohton porto.

În limba engleză ideea de transportare, exprimată de verbul latinesc porto o regăsim redată prin verbul ferry, un derivat evident de la verbul grecesc φερω care exprimă și ideea de transport maritim ori fluvial. Vechea rădăcină grecească o regăsim în cuvântul englezesc compus ferryboat, pe care limba română l-a preluat  cu forma feribot, navă pentru transportarea oamenilor și a vehiculelor de pe un mal pe altul. 

Faptul că verbul grecesc se referea la transportul maritim este confirmat și de toponimul Bosfor  – Βόσπορος, ortografiat și Βόσφορος denumirea strâmtorii prin care treceau navele maritime. Înțelesul acestei denumiri este compus din semnificația părților componente „βοῦς ”- bou și „φορος” – aducător, transportator. Deși denumirea are în spatele ei și o legendă,  referirea la comerțul care se înfăptua pe această cale este evidentă.

O altă modalitate prin care înțelesurile verbului grecesc φερω s-au materializat atât în vocabularul limbii române, cât și în cele ale altor limbi moderne, de multe ori și prin intermediul limbii latine, au fost împrumuturile de vocabule grecești  care îl conțin. Iată mai jos exemple de lexeme în care regăsim acest element semantic.

Anafora, prosfora, epifora și metafora sunt grecisme cunoscute în foarte multe limbi, inclusiv în limba română. Acestea sunt cuvinte folosite în diverse contexte cu diferite valențe semantice și stilistice. Elementul –for din alcătuința lor este reprezentantul semantic al verbului φέρω și exprimâ ideea de „a aduce, a purta, a transmite, a transporta”.

Anafora este un lexem care are în structura lui prepoziția ανα-ana, ce înseamnă „din nou”, verbul grecesc αναφέρω–anafero însemnând „a purta ascendent sau continuu”. El denumește o figură de stil ce constă în utilizarea unui cuvânt referitor la altul, folosit mai devreme, pentru a evita repetarea, în timp ce epifora se rezumă la reluarea și aducerea unor sintagme succesive în ultima parte a enunțului. În context religios cuvântul anaforă  denumește o importantă secvență liturgică precum și pâinea binecuvântată care a rămas de la prescuri, numite și prosforă, după ce a fost scos Sfântul Agneț. În acest context anafora se mai numește antidoron, adică „în loc de dar” care este Sfânta Împărtașanie, fiind destinată credincioșilor care nu au primit-o pe aceasta.

Prosfora- πρόσφορα este așadar și el un cuvânt din registrul religios ce are semnificația de jertfă, ofrandă, întrucât denumește prescurile pe care credincioșii le aduc la biserică spre săvârșirea liturghiei. Literal alcătuit din două elemente, sufixul –for care înseamnă „aducere sau punere” și elementul –pro ce are înțeles de „înainte”, cuvântul prosforă este pâinea liturgică din care se pregătește Sfânta Împărtășanie. În timpurile precreștine cu acest cuvânt era denumită ofranda adusă la templu.

Așa aceste două vocabule – anafora și prosfora se referă la pâinea liturgică, care prin jertfă și binecuvântare capătă semnificație supremă deoarece reprezintă în ultimă instanță unirea credincioșilor cu Dumnezeu realizată în cadrul unui ritual complex și perfect, de transsubstanțiere a ofrandei adusă de credincioși și metamorfozarea acesteia în dar și har dumnezeiesc.

Metaforă-μεταφορά, un substantiv derivat de la verbul μεταφέρω–metaferō, este o figură de vorbire care presupune atribuirea unui cuvânt sau a unei expresii unui obiect sau unei acțiuni la care acestea nu se aplică literal, ci doar figurat. Astfel sufixul –for(φέρω) din cadrul acestui lexem exprimă ideea de transfer a unei caracteristici a obiectului cu care se compară spre realitatea care este comparată, prin înlocuirea ultimului termen cu primul sau prin folosirea alăturată a amândurora, rădăcina μετά–meta având înțelesurile de „după, dincolo”.

Euforia–eυφορία este cuvântul grecesc pentru starea de fericire, care provine de la substantivul ευφορος – purtător sau aducător de bunătate, ἐΰ-eǘ în limba greacă însemnând „bine, bun” iar  φορος-foros  apare în calitate de sufix cu ajutorul căruia este format acest cuvânt. La greci  noțiunea de „bine” redată prin rădăcina „ἐΰ” exprima conceptul de bunăstare care era una totală, cuprinzând ființe și natură, cu referire explicită la fertilitate și rodnicie, precum și la organizare socială. Antonimul cuvântului euforie este termenul disforie definit ca „tulburare a dispoziției caracterizată prin tristețe profundă și nemulțumire de sine” care este de asemenea un greciscm – δύσφορος–dysphoros  însemnând „greu de suportat”.

Ideea de productivitate este exprimată, tot prin intermediul sufixului –for, și de substantivul carpofor – peduncul ce susține fructul, cuvânt folosit în mai multe limbi ca termen botanic, care provine de la cuvântul grecesc καρποφορος–karpophoros, karpos însemnând în limba greacă „fruct”.

Cuvântul românesc cartofor care provine de la cuvântul grecesc ϰαρτοφορος este un alt lexem în cadrul căruia sufixul –foros desemnează un purtător – persoană care are patima jocului de cărți. Înțelesul cuvântului comportă nuanță peiorativă, indicând asupra ideii de suferitor, în cazul de față din cauza unui viciu. Și cuvântul plectrofor care înseamnă „purtător de pinteni” este un cuvânt grecesc format tot cu sufixul –for.

Capacitatea derivativă  a verbului φέρω delegată sufixului –for s-a materializat și în producerea unor cuvinte noi din domeniul tehnic precum termofor și hidrofor care au înțelesurile de „a conține, a purta a transporta, a furniza” căldura sau apa, seria de cuvinte produse de acest sufix extinzându-se și în domenii specifice precum cel științufic și tehnic.

Astfel, întîlnim acest sufix în mai multe cuvinte precum semafor, sistem de semnalizare optică care aduce un anumit mesaj prin intermediul culorilor, cromofor, grup de atomi, purtători de culoare în cadrul unei molecule, spermatofor, grup de spermatozoizi la unele insecte, fosfor, substanță sintetică care emană lumină. Cu termenul electroforeză este denumită mișcarea particulelor încărcate într-un fluid sau gel sub influența unui câmp electric, iar cel de iontoforeza desemnează o tehnică de introducere a compușilor medicamentoși ionici în organism prin piele prin aplicarea unui curent electric local. Toate aceste lexeme fac parte din vocabularul științific, iar construcția lor cu ajutorul vechiului element semantic grecesc este o dovadă a vitalității acestuia datorată complexității sale semantice.

Sufixul semantic φορος-foros  care desemnează un lucru sau o persoană cărora le revine sarcina de agent al acțiunii exprimate de verbul φερω apare ca exponent exemplar al ideii de purtător și transmițător ai unui anumit conținut în structura numelor proprii Ὀνησίφορος-Onésiphoros–Onisifor care înseamnă aducător de profit, implicit de bogăție și bunăstare, Νικηφόρος–Nikephoros–Nechifor, care înseamnă „purtător de victorie” și Χριστοφορος–Christophoros–Cristofor, cu varianta Christopher în multe limbi occidentale, „purtător de Cristos”, nume folosit de către primii creștini pentru a-i numi pe toți cei care împărtășeau credința creștină. Aceste nume proprii conțin implicit toate nuanțele semantice ale etimonului inițial: de purtare, transmitere, îndurare, suferință rodire, productivitate fie că acestea se referă la lucruri de natură materială ori spirituală.

Martirizarea Sfântului Ignatie Teoforul prin aruncarea în groapa cu lei, pedeapsă aplicată primilor creștini

Verbul φερό a continuat să-și manifeste capacitatea creativă în perpetuarea înțelesurilor lui inefabile, producând lexeme cu noi înțelesuri inclusiv prin convertirea sa în afix în perimetrul limbii latine, de unde noile cuvintele au fost preluate în mai multe limbi. Ca exemple pot servi asemenea vocabule ca a transfera, a prefera, a conferi, a deferi, a referi, a suferi, circumferință, toate conținând sufixul –fer, element semantic ce provine de la verbul grecesc φερό –fero. Lexemele latinești în cauză vădesc contribuția sufixului grecesc la derivarea unor cuvinte ce exprimă înțelesuri abstracte, materializând astfel latura conceptuală a înțelesului acestuia.

Tot create în  limba latină și preluate  în alte limbi, inclusiv în limba română, sunt neologismele care fac parte din vocabularul științific international precum somnifer, melifer, aurifer, carbonifer, petrolifer, fructifer, metalifer și calorifer. Toate aceste cuvinte, venite în limba noastră prin filiera limbii franceze, au în structura lor sufixul –fer, care provine de la verbul grecesc φερό–fero și în care sunt relevate înșelesurile de „a aduce, a provoca, a conține, a produce”, indicând asupra ideii de productivitate și beneficiu.

De la verbul grecesc προφερω–profero – „a vesti, a face public, a anunța”, alcătuit din două elemente semantice – προ–pro, care are înțelesul de „în față, înainte” și verbul φορεω–foreo provine și verbul românesc a profera, cunoscut și el în mai multe limbi și considerat a fi ajuns în limba noastră prin filiera limbii franceze pe care aceasta, la rândul ei, l-ar fi preluat din limba latină. Iar verbul a vocifera, existent atât în limba latina, cât și în mai multe limbi moderne, inclusiv în limba engleză, are în structura sa același element  de proveniență grecească -fer care se manifestă cu sensul de „a produce, a da naștere”, etalând înțelesul de productivitate.

În cuvântul periferie care provine de la verbul περιφερω–periphero sufixul –fer, precedat de prefixoidul περι–peri, care are înțelesul „în jurul, de jur-împrejur”,  exprimă sensul de „a purta în (de) jur (împrejur).

Și cuvântul teleferic  provine din limba greacă fiind alcătuit din substantivul τελος–telos, care desemnează limita sau punctual final la care se tinde și verbul  φορεω–phoreo care se manifestă prin  sufixul –fer exprimând ideea de transportare, aducere, adică transportare la destinație.

În foarte puține cuvinte din limba noastră regăsim sufixul grecesc –for convertit la forma românească –făr. Acesta este cazul cuvintelor luceafăr și teafăr, care rimează în poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Cu toate că lexemul teafăr este considerat de etimologie necunoscută, sufuxul –făr din structura sa indica asupra derivării din grecescul φορεω–foreo, iar prima parte a cuvântului pare a fi tot o convertire neaoșă a grecescului θεός–teos-dumnezeu . Așa, cuvântul teafăr  pare a fi varianta populară a cuvântului teofor- Θεοφόρος cunoscut și el limbii noastre, cu sensul de „purtător de dumnezeu”. Cuvântul teofor este supranumele Sfântului Ignatie Teoforul, în scrierile bisericești numit Ignatie de Dumnezeu Purtătorul, care a promovat ideile creștinismului la începuturile acestuia.

După cum am văzut, formele sufixale –fer și –for, derivate din verbul grecesc φερό, nucleul semantic al căruia nu poate fi surprins decât din suma ipostazelor lui lexematice, le regăsim în cadrul grecismelor împrumutate, ori extrapolate de-a lungul vremii în mai multe limbi, producând cuvinte cu noi înțelesuri și manifestându-și în mod nuanțat polisemantismul în cazul fiecărui lexem particular.

Unități semantice minime, sufixele reprezintă exemple de transcendență semantică care ilustrează legăturile tainice și invizibile ale Logosului, înlănțuiri metafizice ce sugerează coerența interdependenței vieții așa precum au simțit-o ori poate au bine stiut-o oamenii din cele ma vechi timpuri. Și acest adevăr a insuflat vechilor seme vitalitate semantică întrupătoare care le-a purtat prin vremi pentru perpetuare întru veșnicie.

Autoare: Valentina Tofan

Notă: Articolele pot fi preluate parțial sau integral doar cu acordul Autoarei.

Sursă foto: http://www.cuvantul-ortodox.ro/arhim-simeon-kraiopoulos-sfantul-ignatie-teoforul-al-antiohiei-exemplu-de-martiriu/