Fulgul – Metafora Luminii

 

 

Fulgi moi şi graşi îmi troienesc

în pace lumea ca de scrum,

şi fulgi de-aramă azvârliţi din cer

par clopoţeii atârnaţi

de gâtul paşilor de cai pe drum.

Lucian Blaga ”Tămâie şi Fulgi”

 

Ipostaze temporale ale naturii, anotimpurile sunt revelatoare nu numai  prin frumusețe, ci și prin întruchiparea specifică a esențelor existențiale ale vieții.  În rândul acestora iernile, asociate de obicei cu posomorala și amorțirea, au o fascinație aparte care izvorăște mai ales din lumina dalbă a fulgilor de nea, minune capabilă să trezească o admirație aproape terapeutică. Feeria căderii zăpezii este  deopotrivă evocatoare a primordialității și a nesfârșirii… adică a Veșniciei… Hore de fulgi mai jucăuși sau mai molatici, mai grunțuroși sau mai scămoși, mai iuți sau mai catifelați reîntemeiază de fiecare dată realitatea legământului nostru cu cerul. Iar starea de beatitudine  atotcuprinzătoare este generată tocmai de această amintire a unei vechi și uitate legături a Omului cu Cosmosul…

Ce reprezintă însă fulgul, făuritorul acestui mirific fenomen, în calitatea sa de logos? Care îi sunt stirpea și relațiile  cu lexeme asemenea din  alte limbi? În limbi romanice precum italiana și portugheza, cuvântul fulg are corespondentele fiocco și floco – vocabule cumva asemănătoare acestuia  din punct de vedere sonor. În alte limbi respectivul semem exprimă conceptul de parte a unui întreg, și anume, din omătul pe care îl formeaza, ajungând la pământ. Astfel, în limba rusă fulgul este desemnat prin cuvântul снежинка, un derivat de la снег – zăpadă, iar în limba engleză el este denumit snowflake, cuvânt compus care literalmente înseamnă fulg de zăpadă, sensul de fulg fiind redat prin cuvântul flake.

Sursele etimologice relevă cuvântul flake în engleza medievală ca provenind  de la forma mai veche flacor ce desemna zborul, în special pe cel al săgeților. Se presupune că acest cuvânt este coborâtor din lexemul flakna din norvegiana veche, unde avea sensul de  despărțire, desprindere, despicare dintr-un întreg – sensuri pe care le întâlnim  în cadrul polisemantismului acestui cuvânt în limba engleză, iar pe unele și în limba română cum ar fi  cazul expresiei fulgi de ovăz.

Așadar, cel puțin în limbile rusă și engleză semantismul cuvântul fulg îl indică clar pe acesta ca fiind o parte desprinsă dintr-un întreg, iar întregul îl  reprezintă iarăși totalitatea părților. Urmează să vedem dacă acest lucru este valabil și pentru semnificația pe care respectivul cuvânt o are în limba română și care anume este întregul din care s-a desprins  partea desemnată de cuvântul fulg.

Calea cea mai simplă de aflare a acestui lucru este stabilirea familiei lexicale. Neașteptat, din perspectiva structurii sale, cuvântul fulg se încadrează în familia lexicală a cuvântului fulger, definit ca fenomen atmosferic care se manifestă printr-o lumină foarte puternică și de foarte scurtă durătă, numită și scăpărare.

Astfel, dacă în limbile engleză și rusă fulgul este definit ca parte dintr-un întreg material, în limba română acest cuvânt desemnează, fără îndoială, în chip metaforic, o parte infimă din lumină, adică din ceea ce nu este materie. Posibil că denumirea respectivă își are geneza în asocierea cu lumina fulgerului în baza sclipirilor pe care le emană fulgii și poate în baza secvenței temporale foarte scurtă a „vieții” acestora. Și capacitatea zăpezii de a reflecta lumina  a fost esențială pentru devenirea acestei metaforice derivări.

Evidențele lingvistice ale comuniunii lexemelor fulg și fulger sunt foarte clare, cu neputință de tăgăduit și pot fi privite chiar ca mărturie expresivă a unei complexe viziuni asupra lumii și a esenței acesteia, fapt dovedit și de existența cuvântului fulger în latina populară,  în limba latină clasică fiind exprimat prin formele fulgur, care are și sensul figurat de „lumină vie”, și fulgor, care are și sensul de „strălucire” .Aceste similitudini confirmă legătura semantică dintre cuvintele fulg și fulger, legătură pe care dicționarele românești nu o semnalează, considerând cuvântul fulg de origine necunoscută.

Și în limba engleză sunt atestate mai multe cuvinte derivate din substantivul latin fulgur. Astfel adjectivul fulgent este folosit în limba engleză încă din secolul al XV- lea pentru a descrie splendoarea vreunui fenomen sau obiect, fiind folosit în special  cu referire la o lumină radiantă, de natură cosmică. Sursele etimologice englezești menționează proveniența cuvântului fulgent de la verbul latin fulgēre care are atât sens propriu – „a scăpăra”, cât și figurat –  „a străluci”, fiind înrudit cu latinescul flagrare – a arde. Acesta din urmă este cunoscut  în calitate de adjectiv cu sens figurat – flagrant– atât în limba engleză cât și în cea română caracterizând ceva ce este în mod ofensiv bătător la ochi în sens negativ, și în acest caz asocierea cu lumina stând la baza acestui derivat semantic.

Tot de la etimonul latinesc fulgēre,  care l-a generat în această limbă și pe fulgurare –  a lumina, provin și alte două cuvinte englezești, atestate din secolul al XVII-lea – substantivul fulguration si verbul to fulgurate care denumesc procesul, respectiv, acțiunea de iluminare puternică și de scurtă durată, aidoma fulgerului. Cuvântul fulguration este folosit în limba engleză din anul 1919  și în domeniul medical pentru a desemna uscarea țesuturilor prin utilizarea curentului electric de înaltă frecvență aplicat cu un electrod în formă de ac, proces numit în limba română prin lexemul fulgurație, un împrumut din limba franceză. În limba română este atestat și verbul a fulgura, cuvânt livresc care denumește acțiunea de fulgurație și pe care dicționarele românești îl consideră  sinonim al verbului a fulgera.

În fondul lexical mai vechi al limbii române există formele fulguială, și a fulgui, asemănătoare conceptual cu formele morfologice din limba engleză menționate mai sus. Dar aceste lexeme românești se referă în exclusivitate la fenomenul de cădere a fulgilor, desemnând o ninsoare slabă, cu fulgi rari.

În limba latină ideea de fulger este exprimată și de alte părți de vorbire înrudite cu verbul fulgēre și substantivul fulgor. Acestea sunt substantivul fulmen, verbul fulminare și adjectivul fulmineus care exprimă concomitent și ideea de trăsnet ce însoțește fulgerul. Vocabulele latinești le întâlnim și în limba engleză din secolul al XV-lea cu forma verbală – to fulminate, sensul metaforic al căreia se referă la actul vorbirii,  derivând din comparația fulgerului cu impetuozitatea tiradelor prin care, de obicei, este condamnat cineva.

În limba română verbul  a fulmina este utilizat tot cu sens metaforic, având înțelesul de „a profera, a blama sau a invectiva”, uneori fiind folosite pentru redarea aceluiași sens chiar sintagmele „a exploda” și „a fulgera”; expresia „a tuna și a fulgera” este binecunoscută vorbitorilor de limbă română ca sinonim al unui anumit mod de a vorbi și anume: a vorbi cu vehemență, a face scandal.

Din secolul al XIX-lea limba engleză înregistrează și adjectivul fulminant care desemnează ceva ce intervine brusc și se manifestă cu gravitate. Acest sens, și el de natură metaforică, este utilizat  în domeniul medical cu referire la evoluarea foarte rapidă a patologiilor. Și adjectivul fulminant îl regăsim în limba română unde, pe lângă sensul său figurat, referitor la modul de vorbire sau la evoluarea unor procese mai are și un sens propriu, determinând ceva ce produce explozie. În limba română cuvintele din familia lexicală a verbului a fulmina fac parte din categoria de neologisme împrumutate în secolul al XIX-lea din limba franceză.

Caspar David Friedrich (1774-1840) Peisaj de iarnă cu biserică 

Metafora fulgurației, adică a fulgului sau a luminii a fost folosită de filozoful german Leibniz în tratatul  „Monadologia”, în cadrul teoriei lui despre suflet pentru a descrie relația dintre Dumnezeu – „monada monadelor”, adică sursa tuturor monadelor, și acestea din urmă, care, la rândul lor, reflectă aspecte ale monadei divine unice:

Doar Dumnezeu este unitatea primară sau substanța originală simplă, din care toate monadele create sau derivate sunt produse și își au nașterea lor, ca să spunem așa, prin fulgurări continue ale Divinității din moment în moment, limitate de receptivitatea ființei create, a  cărui esență este limitarea.

Monadele lui Leibniz sunt structuri metafizice, ele posedând doar însușiri calitative  nu și cantitative. Compararea manifestării acestora cu strălucirea luminii, cu fulgurația,  reprezintă asocierea lui Dumnezeu cu Lumină, formele materiale, mai ales cele însuflețite, nefind altceva decât expresia infinită a Luminii.

Lumina ca dar esențial al lui Dumnezeu pentru oameni, este menționat în Geneză: „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.”, Lumina  identificându-se așadar cu Dumnezeu și Cuvântul „prin carele toate s-au facut”. Metafora luminii este fundamentală pentru mai multe religii, iar în credința creștină ea este una substanțială, fiind sinonimă cu cunoașterea lui Dumnezeu.

Astfel câștigarea înaltelor virtuți creștine precum curățenia, cumpătarea, milostenia, hărnicia, răbdarea, bunătatea si smerenia nu se poate înfăptui decât ca  urmare a iluminării prin educație și continuă desăvârșire morală din care vor îzvorî în lume Păcea, Binele, Frumosul și Iubirea. Astfel, apropierea de Dumnezeu, adică de Lumină, se face doar prin adăstarea în Cuvântul lui Dumnezeu, în Logos, adică în Lumină. În limba latină cuvântul fulgēre era folosit în chip metaforic și cu referire la virtuți: Fulget semper virtus– Virtutea strălucește neîncetat.

În acest context, fulgul ca derivat al luminii (fulgerului) poate fi definit exemplar prin versul lui Lucian Blaga ca „strop din lumina creată în ziua dintâi”, ceea ce și este reflectat cu prisosință de tabloul lingvistic al apartenenței sale lexicale și semantice.

Numele fulg, manifestat prin forma Fulga, este prezent atât în onomastica cât și în toponimia românească. În poemul lui Vasile Alecsandri „Dan, căpitan de plai” cu acest nume este înzestrată fiica lui Ursan, figură romantică care exprimă întruchiparea unor alese virtuți, iar imaginilie care o zugrăvesc se sprijină pe culoarea albă: crini, lebădă, soare, lumină, aur, alb vârtej, fantasmă albă. Și pentru descrierea unor imagini cu sugestie etică sunt folosite cuvinte din câmpul lexical al cuvântului fulg: dalbă vitejie, suflet luminos, albeața din obraz, alb am trăit, fața albă, mormânt alb, frunte albă, viață albă.

Astfel cultivarea neîncetată a sufletului – scânteia divină din om – îl va detașa tot mai mult de existența lui terestră, adică materială și-l va  propulsa în altă dimensiune, unde, devenind ușor asemeni fulgului, se va apropia  de existența celestă, stelară și imponderabilă a Luminii. Iar dalbii fulgi… sunt mesagerii acesteia ca o aducere-aminte a promisiunii de Eternitate…

Autoare: Valentina Tofan

Sursă foto: commons.wikimedia.org/wiki/File:Caspar_David_Friedrich_-_Winter_Landscape_with_Church_-_